Frica în Comunism

Sentimentul fricii a fost inaculat în mentalul colectiv în durata lungă a istoriei printr-o contagiune inter-generaţională, reuşind să creeze grile mentale de semnificare a realităţii care alternează notabil şi în zilele noastre atât comportamentele umane cât şi funcţionarea în general a societăţii, chiar dacă ameninţarea regimului comunist nu mai există la ora actuală. Limbajul şi reprezentările fricii se manifestă prin intermediul condiţionalităţii mentale şi sociale perfect funcţionale până în zilele noastre.

Dacă în trecut agentul principal al fricii era biserica, în secolul al XX-lea lucrurile s-au schimbat, locul acestuia a fost luat de stat. După instaurarea regimului comunist în România, acest sentiment, al fricii, dar şi suferinţa au constituit o permanenţă, un dat colectiv în existenţa cotidiană a întregii populaţii. Victimele detenţiei politice au încercat, la toate nivelurile, să găsească un modus vivendi în ceea ce priveşte frica, numeroase surse dezvăluie mare varietate a trăilor subiective (a sentimentului fricii, a reacţiilor la acesta, a modalităţilor de surmontare) dar şi paternuri colective bine sedimentate.

În analiza sentimentului fricii, un rol important îl deţine complexitatea semantică şi discursivă a fricii, de manifestările ei verbale şi non-verbale şi de modul de obiectivare în discursul narativ. Limbajul fricii şi agresivităţii (verbal şi non-verbal) este unul-comun, însă ambivalent şi plural, operând un teribil proces de contagiune mental-înţeles şi observat de toată lumea, perceput şi utilizat de victime şi de agresori, aflaţi la polii sociali antagonici ai schemei ,,comunicative” dezvoltate de sentimentul fricii.

În cazul represiunii comuniste, paleta obiectelelor determinate a fricilor s-a lărgit în mod considerabil, cuprizând în special aspecte noi de natură socială şi politică întreţinând permanent o sensibilitate crescută a populaţiei la frică. În detenţia politică, pe lângă tortură, multiple privaţiuni, frici, anchetatorii au operat inclusiv o instrumentalizare represivă a unor fobii din viaţa de zi cu zi, iar această cruzime debordantă a dus la trăirea in extremis a fricii, silind conştiinţa la un nivel nemaiîntâlnit în experienţa concentraţionară românească şi nu numai. Aparatul ideologic şi de propagandă al regimului comunist a constituit un mijloc represiv în sine, arătând că adevărata esenţă a ideologiei comuniste a fost violenţa; aidoma şi alături de organele de partid şi securitate, aparatul propagandistic a avut misiunea de a stârni frica şi de o transformare într-o marfă livrată de regim supuşilor săi. Pentru elitele comuniste propaganda a servit drept suport motivaţional, complementar legislaţiei comuniste care a oferit suportul unei reprezentări a justiţiei şi un cadru legal de desfăşurare a activităţilor represive în conformitate cu convenţiile ideologice ale vremii respective.

Propaganda comunistă a utilizat tehnici propagandistice care au folosit forţa destructivă a sentimentului fricii, printre care tehnica fear appeal-ul (tehnica apelului la frică) sau tehnica albatrosului. Ca ,,paralizie a gândirii”, frica te face ,,să-ţi blestemi propia sălbăticiune; mai rău, ralierea de partea celui mai puternic, la spiritul de haită, când începi să urli laolaltă cu lupii- şi mai poate mai tare decât ei- ca să te poţi amăgi mai bine. Pentru ilustrarea modului în care de-a lungul perioadei comuniste şi în prezent frica socială a însoţit evoluţia societăţii, Septimiu Chelcea a delimitat trei etape: 1. ,,etapa dejistă” (1945-1964); 2. ,,etapa ceauşistă” (1965-1989); 3. ,,etapa postdecembristă” (1990-2009).

Pentru perioada comunistă piramida fricilor sociale cuprinde numeroase frici, printre care: frica pentru pierderea vieţii, a libertăţii, pentru posibilitatea arestării, pentru pierderea averilor, pentru confiscarea moşiilor, colectivizarea, naţionalizarea, pentru pierderea locului de muncă, eliminarea din funcţiile de conducere, retrogradarea, pentru pierderea viitorului urmaşilor, a libertăţilor sau a domiciliului celor apropiaţi, etc.

Frica socială păzeşte statul, de dominare a oamenilor de către oameni bazat pe intrumentul exercitării legitime a constrângerii. Nu există frică, ci frici, variate ca intensitate. Pentru sistematizarea lor, există o taxonomie în funcţie de natura stimulului, tipul de manifestare, mecanismul producerii, statusul social, numărul persoanelor cuprinse de frică, epoca istorică, sistemul politic în care se manifestă frica. Termenul de frică socială, din punct de vedere psihosociologic semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un număr de persoane, ca reacţie la pericolele de natură socială iminente, reale ori fictive. Frica socială constituie o reacţie normală faţă de fenomene şi procese sociale ca şi faţă de regimurile politice, organizaţii şi persoane cu putere politică, economică, precum şi faţă de instituţii, clase şi categorii sociale.

Cei care au avut prea puţină frică, cei care au luptat deschis împotriva comunismului nu au supravieţuit, iar cei care s-au temut prea mult de puterea comunistă fie au fugit din ţară, fie au devenit unelte ale represiunii. Din nefericire, teribila hibrizare a fricii şi terorii comuniste a dus la punerea în imposibilitate de a identifica încă la nivelul operaţional al conţiinţei aceste remanenţe ale sentimentului fricii şi astfel de a discerne în mod onest- chestiune primordială de astfel- între cei doi poli ai fricii, plasând individul zilelor noastre într-un context extrinsec vitalei problematici a reînnoirii societăţii.

Frica nu era doar de sursă politică. Colaboraţionismul se manifesta prin excesul de supraveghere, prin turnătoria spontană, prin invidie. Toată viaţa era un exerciţiu prin care trebuia să-ţi stăpâneşti frica: de securitate, de turnători, de examene, de moarte, de necunoscut, de violenţă, etc. Transmiţându-se prin comunicare verbală şi nonverbală, frica socială sporeşte ca volum; pe drept cuvânt, se poate vorbi de o ,,spirală a fricilor sociale”.