Forme de Organizare ale Transilvaniei

Spre sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea pe întreg cuprinsul României şi cu deosebire în Transilvania, societatea păşise pe drumul organizării mai temeinice.

Informaţiile scrise şi descoperirile arheologice arată modul de viaţa, ocupaţiile şi evolutia civilizaţiei populaţiei autohtone. Ocupaţiile de baza erau cele agricole, pastorale si exploatarea bogaţiilor subsolului dar şi negoţul ce se desfăşura în diferite puncte importante oferind populaţiei autohtone posibilitatea de a-şi procura produse de calitate superioara importate din Bizanţ, din Cnezatul Kievean si din Imperiul Carolingian .

Gradul de civilizaţie şi gradul de organizare sociala al poporului român rezulta din existenţa obştilor săteşti conduse de juzi, cnezi şi „oameni buni şi bătrâni” care erau aleşi de comunitatea sătească. Odată cu dezvoltarea societăţii apare şi stratificarea acesteia în pături sociale, acestea fiind diferite din punct de vedere economic.

O pătura subţire fiind alcatuită din elemente cu rol determinant în societate cum ar fi juzi şi cnezii, o patură superioară fiind alcatuită din oamenii ce deţineau pământ şi animale şi o a treia patură care era dependentă fată de pătura superioară.

Numele dat teritoriilor intercarpatice a variat în funcţie de limba în care au fost scrise documentele cu privire la acestea .

Primul document în care se face referire la aceste teritorii dându-i un nume propriu apare in anul 1075 fiind un document de cancelarie făcându-se referire la realitaţiile ardelene : „Ultra silvam ad castrum quod vocatur Turda...”. Urmatorul document apare in 1111 acesta figurând între oamenii de credinţa ai regelui Coloman Cărturarul şi Mercurius principes Ultrasilvanus precum şi Simion episcopul Transilvaniei (Ultrasilvanus).

În 1113 ţara şi personajul politic se repeta, fiind cea mai veche pomenire a ţării Transilvaniei.

Urmează atestarea numelui de Transilvania în Gesta Hungarorum ale lui Anonymus scrisă pe la jumatatea secolului al XII-lea sau la sfârşitul secolului al XII-lea. Aceasta atestare poate fi cea dintai ca vechime dacă ţinem cont că gestele lui Anonymus au ca izvor alte geste din a doua jumatate a secolului XI.

În acest document sunt menţionaţi tot aceiaşi termeni de la începutul secolului al XII-lea: „terra Ultrasilvana, Gelu dux Ultrasilvanus”.

Termenul de Ultrasilvana poate fi tradus astfel: ultra = dincolo, peste şi silvana = pădure, codru. Cei care au dat unui teritoriu un astfel de nume trebuiau să fie în afara acestei ţări într-o poziţie geografica vestică ca de exemplu maghiarii din Panonia sau din Campia Tisei.

Această pădure după presupunerea unora se întindea la răsărit de Oradea, acoperind Munţii de Arama şi Piatra Craiului. Poate fi ceea ce se numesc Codrii Slvaniei care acopereau suprafaţa dintre Munţii Făgetului şi Munţii Meseşului. Acolo unde s-a oprit înaintarea maghiarilor şi până unde se întindea de fapt Voievodatul lui Gelu .

Forma cuvantului Ultrasilva s-a transformat in Transsilva o formă mai evoluată dar care înseamna acelaşi lucru (dincolo, peste). Acesta formă a cuvantului o întalnim în legenda Sfantului Gerard scrisă în prima jumatate a secolului al XII-lea Partes Transsilvanae si o întalnim în toate cronicile din secolul al XII-lea: Gyula dux Transilvanus, Provincia Transilvana, Terra Transilvana, Episcopatus Transilvanus, Ladislaus voyevoda Transilvanus.

Numele unguresc al Transilvaniei nu este decât o traducere asemenea numelui latinesc, Ultrasilva, Transilva = Erdo-elu ( erde el, erdo-elv). Numele maghiar dat Transilvaniei este atestat pentru prima dată în Gestele lui Anonymus în care se vorbea despre întinderea ţării ducelui Menumorut care ajungea până la Transilvania: que iacet ad Erdeuelu. Din forma maghiară a cuvantului erdely derivă şi cea romanească de Ardeal care a patruns în limba română fie prin contactul direct dintre cele două populaţii, fie prin măsuri administrative ale oficialităţii. Cea mai veche atestare a numelui Ardeal în limba română este din anul 1432 in forma Ardeliu .

În perioada de început a Evului Mediu trăsăturile generale ale societăţii transilvanene se pot reconstituii pe baza izvoarelor scrise şi a celor arheologice. Dintre izvoarele scrise cronica cu titlul Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) reprezintă cel mai important izvor în care se vorbeşte despre teritoriul „ dincolo de codrii ”. Autorul acestei cronici numit Anonymus sau Magistrul P era notarul regelui Bela. Magistrul P a fost fără dubii un cleric înalt care era în acelaşi timp şi notar-secretar regal asa cum se obişnuia în Ungaria acelor vremuri. În cronica Gesta Hungarorum scrisa de Anonymus sunt relatate, conflictele dintre regele maghiar si conducatorii formatiunilor prestatale din Transilvania.

Anonymus relatează prima dată cucerirea Voievodatului lui Menumorut aflat in Crişana cuprins între Tisa si Padurea Igfor şi între Mureş şi Someş. Acesta prezintă tratativele dintre Menumorut şi trimişii regelui maghiar, schimburi de daruri, cererea trimşilor maghiari, adresată ducelui bihorean de a le ceda ţara şi refuzul lui Menumorut de a le satisface cererea raportându-se şi la protecţia imparatului bizantin.

1. Djuvara Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas , Bucureşti, 2008.

2. Murgescu, Bogdan, Istoria României în texte, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

3. Pascu Stefan, Voievodatul Transilvaniei, vol I, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1972.

4. Ibidem, vol II, anul 1979.

5. Ibidem, vol III, anul 1981.

6. Pop Ioan-Aurel, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1996.

7. Idem, De la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul (Note de Curs), Cluj-Napoca.