Evoluția Vestimentației în Secolul 18 în Țările Române

Deşi oamenii au fost interesaţi de haine, modul de purtare al lor şi tot ce mai presupune acest domeniu, de sute de ani, această industrie a început să capete formă şi să se dezvolte puternic abia după anul 1750. Înainte de 1800, aproximativ 70% din haine erau cusute de mână, de cele mai multe ori, chiar de către cei care le purtau. Îmbrăcămintea era un produs obişnuit ca oricare altul. Primul material folosit pentru haine a fost un amestec obţinut din scoarţă, bumbac şi cânepă.

Se crede că prima dată s-a vorbit despre vestimentaţie în Egiptul antic, odată cu apariţia luxului şi a eleganţei vestimentare de la curtea faraonilor.

Pentru a putea înţelege şi explica mai bine rolul pe care vestimentaţia îl ocupa în societatea româneasă din acele vremuri, trebuie să vorbim despre începutul secolului 18 şi ce schimbări a adus în modul în care romînii se imbrăcau, dar şi să stabilim locul pe care vestimentaţia îl ocupa şi reprezenta în viaţa românilor. Oamenii foloseau vestimentaţia ca o formă de manifestare, de apartenenţă la un anumit grup sau clasă socială şi de reflectare a nivelului bogăţiei şi ocupaţiei avute.

Încă din Evul Mediu, modul în care oamenii din ţara noastră se îmbrăcau, contura clasa socială avută de către aceştia. Astfel, ţăranii purtau haine confecţionate dintr-o pânză groasă, din lână şi din piele, în timp ce hainele nobililor erau realizate din materiale foarte scumpe şi vaporoase, precum mătasea sau stofa subţire, iar în picioare erau încălţaţi cu ghete din piele întoarsă sau cu cizme înalte .

Ţăranii îşi confecţionau singuri hainele, producând în gospodăria proprie materia primă, cum ar fi lână, in şi cânepă şi ţesăturile respective necesare. Femeile torceau, ţeseau şi împleteau toată iarna lucruri în casă. În sate erau mesteşugari care produceau cojoace, căciuli, opinci şi serpare, care erau nişte brâuri din piele. Spre zonele de munte, existau unele sate specializate în producerea de postavuri groase din lână, ce erau apoi vândute în zonele cu mai mulţi locuituri şi cu oameni mai înstăriţi. Roata de tors era folsită în special în Transilvania şi mai era utilizată uneori, dar mai rar, roata de depânat, ce era bazată pe o simplă manivelă şi o curea de transmisie.

Îmbrăcămintea de toate zilele era una sărăcăcioasă, extrem de sumară şi banală. Cea considerată de sărbătoare era însă mult mai curată, mai frumos lucrată, completă din punct de vedere al ţinutei, de la opincă până la căciulă, şi strâns legată de tradiţie prin înfăţişarea sa. Spălarea se realiza de foarte puţine ori cu săpun, fiindcă acesta era scump şi rar, deci destul de greu de obţinut şi era folosită lesia, ce era obţinută din apa rezultată prin fierberea cenuşii de la lemnele arse.

Vestimentaţia celor bogaţi era însă cu totul altfel, fiind mult mai frumoasă şi diversă, datorită contactului avut cu alte civilizaţii, precum cea orientală, apuseană, italiană, germană, poloneză sau rusească. Desigur, cel mai mult beneficiau de ea, domnitorii importanţi ai vremii şi marii boieri.

Din punct de vedere al hainelor puse la vânzare, viaţa în târgurile româneşti era extrem de diversificată, de la costumul popular românesc, la costumul "nemţesc", de la cizma românească la căciulă rusescă şi la turbanul turcesc.

Dacă vorbim despre materialele ce ajutau la confecţionarea îmbrăcăminții, exista o distincție extrem de clară între produsele locale și cele importate. Țesăturile locale, şi anume pânzeturile, între care dominau în principal cele din cânepă şi postavurile de lână, erau produse în casele oamenilor simpli de la sate de către aceştia, în atelierele curților domnești și boierești sau ale mănăstirilor, și în atelierele meșteșugarilor specializați de la orașe. De-a lungul secolului 18, țesăturile au variat în funcție de condițiile locale de temperatură, care puteau favoriza mai mult cultivarea unei anumite plante textile sau puteau modifica fibra de lână şi mătase. În timp ce în lumea bizantină, mediteraneană și în Orientulu Apropiat, mătasea, bumbacul și inul erau fibrele cel mai des folosite, în Țările Române, unde clima era mult mai aspră, cânepa reprezenta fibra vegetală de bază pentru facerea pânzeturilor. Deoarece producția țesăturilor locale era departe de a satisface din punct de vedere cantitativ, consumul populației sătești și orășenești, și din punct de vedere calitativ, cerințele tot mai rafinate ale clasei dominante, importul de postavuri, pânzeturi fine de in și de mătăsuri devenise un aspect extrem de important al comerţului românesc.

Femeile din Moldova purtau nişte veşminte asemănătoare cu cele ale femeilor europene. Părul se purta împletit, răsucit pe cap, asemenea unui colac și acoperit cu un fel de pălărie albă de formă rotundă, numită conci. În cazul femeilor bogate, părul era acoperit cu un conci trandafiriu și pe deasupra cu o maramă albă. Toate femeile bogate purtau nişte șaluri foarte frumoase, majoritatea de culoare albastră, ce erau foarte populare la acea vreme, mai ales în regiunile, unde se mai simţea influența otomană. Despre țărănci se știa că își acopereau capul cu nişte năframe, pe care şi le confecționau singure. Fetele acestora purtau şi ele părul împletit și încolăcit pe cap, dar fără conci. Acest lucru asigura o deosebire de vârstă, astfel fetele mai tinere deosebindu-se de cele mai în vârstă.

În Ţara Românească exista un obicei de nuntă în familiile bogate, ca tinerele fete, viitoare soţii, să poarte pe cap nişte coroniţe de piele aurite, cu flori roşii şi iasomie, iar la ureche un trandafir artificial, lucrat la Veneţia de cele mai multe ori. O altă tradiţie din Moldova spunea că înainte de nuntă, naşul trebuia să organizeze ospăţul la curtea domnească şi să îi dăruiască mirelui o cuşma, ce reprezenta o căciulă groasă, foarte frumos lucrată, asemănătoare cu cea purtată de domnitor.