Agricultură

Începuturile feudalismului în zona teritoriului naţional şi în arealul învecinat au fost marcate de invaziile ultimilor migrări (unguri, pecenegi, tătari), de luptele pentru întâietate între regatele feudale ale Ungariei şi Poloniei asupra ţărilor române şi apoi de impactul militar şi politic agresiv al Imperiului Otoman. Pe de altă parte, zonele Transilvaniei au făcut obiectul cuceririi regalităţii maghiare, înregistrându-se din sec.XII – existenţa voievodatului sau voievozilor până în sec.XVI, iar între 1541-1699, consemnându-se prezenţa sa ca principat, cu largă autonomie, sub suzeranitatea otomană.

Ţările Române extracarpatice s-au afirmat într-o strânsă confruntare cu formaţiunea politică a Hoardei de Aur, a regatelor Ungariei şi Poloniei, iar de la sfârşitul sec. XIV, cu expansiunea otomană. Până în sec.XVI, Ţara Românescă şi Moldova şi-au menţinut independenţa acceptând formal suzeranitatea otomană. Din sec XVI cele două principate înregistrează, în forme fluctuante, efectele accentuate ale suzeranităţii otomane ( numirea domitorului, sporirea haraciului, ocuparea unor zone din teritoriul Ţărilor Române, formarea raialelor). Conjunctură internaţională nefavorabilă, exercitată în zonele Ţărilor Române a influenţat sistemul relaţiilor feudale şi organizarea vieţii economice, de regulă în sens negativ. Astfel apreciază că expansiunea maghiară în spaţiul românesc transilvan a accentuat procesul de feudalizare prin aservirea mai rapidă şi în masă a obştilor săteşti libere.

a) Situaţia demografică

Evoluţia demografică a Ţărilor Române se poate aprecia, cu oarecare aproximaţie, începând cu sec.XIV-XV, ca fiind foarte lentă până în sec.XVIII.

Cauzele stagnării demografice au fost:

- frecvenţa conflictelor militare desfăşurate pe teritoriul Ţărilor Române;

- epidemiile;

- starea economică precară a majorităţii populaţiei aflată în stare de servitute feudală.

În sec.XV, Ţara Românescă avea o populaţie de aprox. 600.000 oameni, Moldova o populaţie de cel mult 500.000, iar Transilvania ( incluzând teritoriul voievodatului, dar şi Crişana, Maramureş şi Banatul) avea în sec.XVI, aproximativ 1 milion de locuitori.

Evoluţia centrelor urbane în Europa răsăriteană a fost înregistrată, mult mai târziu, în raport cu părţile occidentale ale Europei unde densitatea urbană era un element de referinţă în sec.XIV-XV. Centrele urbane pe teritoriul ţării s-au dezvoltat în funcţie de traseul principalelor drumuri economice europene care au traversat Ţările Române sau zonele acestora spre zonele orientale. Astfel, avem consemnată prezenţa, de timpuriu, a Cetăţii Albe la gurile Nistrului, iar pe Dunărea Inferioară, a Chiliei. Numărul locuitorilor în Cetatea Albă în sec. XIV era de aproximativ 15.000, fiind cel mai populat oraş din zona Mării Negre.

Cetatea Albă se afla la capătul drumului comercial ce traversa dinspre Marea Baltică spre Marea Neagră statul polono-lituanian şi Moldova. În secolul XV, Clujul şi Sibiul aveau cca. 8000-8300 de locuitori, pe când, Braşovul strângea cca. 9000 de persoane în majoritate negustori, meşteşugari, dar şi agricultori. Suceava, Curtea de Argeş, Târgovişte aveau un număr redus de locuitori în comparaţie cu centrele amintite, aproximativ 4500-3000 de locuitori.

Sporul demografic, în capitalele Ţărilor Române, va fi înregistrat în forme concludente, de aproximativ 50-65.000 locuitori, deabia la sfârşitul secolului al XVII lea.

Proprietatea asupra pământului

În structura proprietăţii feudalismului românesc întâlnim diverse forme.

Proprietatea obştilor săteşti libere, perpetuată din faza anterioară, care se subâmparte în proprietatea devălmaşe arabilă şi proprietatea comună asupra pădurilor, păşunilo, apelor etc. Se adaugă acestor forme de proprietate comună, unele amenajări ca: morile, dârstele, pivele acţionate prin forţă hidraulică. Obştea şi-a menţinut proprietatea şi valoarea sa liberă, predominant, în sistemul social al Ţărilor Române până în sec. XVI. Dar, fiscalitatea impusă de stat şi domnie a fost elementul ce a subminat proprietatea obştilor libere, aşa cum creşterea numărului impozitelor a determinat incapacitatea unor comunităţi obşteşti de a-şi achita datoriile, obştile săteşti în cauză făcând apel la elementele feudale pentru a-şi plătii dările,în schimbul garanţiilor propriilor proprietăţi. În acest mod, boierii au devenit treptat proprietari ai spaţiului agricol al obştelor săteşti libere.

Proprietatea feudală include 3 subsisteme:

- proprietatea domeniului domnesc;

- proprietatea domeniului boieresc sau nobiliar;

- proprietatea domeniului mănăstiresc sau bisericesc.

Din funcţiile şi caracterul domniei ca instituţie feudală, în strânsă legătură cu dezvoltarea dreptului feudal, rezultă că domnul era considerat ca stăpân absolut asupra întregului teritoriu al ţării. În această privinţă, autoritatea domnului se suprapunea şi asupra proprietăţilor săteşti libere. La început dreptul exercitat de domnie asupra proprietăţii obşteşti libere e nominal şi formal. În feudalismul matur în Ţările Române autoritatea domului devine efectivă, dispoziţiile acestuia având însemnătate şi în privinţa proprietăţilor obştilor. Adeseori, domnii, întăresc drepturile obştilor săteşti libere sau acceptă şi autentifică trecerea acestora sub autoritatea domeniilor boiereşti sau nobiliare.

Dreptul domnului şi principelui transilvan în privinţa dispunerii nelimitate privind posesia unei sau alteia din suprafeţele teritoriului ţării, a unuia sau altuia din satele, de regulă, aservite va fi înscris, în legiuirile şi codurile de legi ce apar începând cu sec. XVI. Dreptul feudal intră, astfel, în contradicţie cu dreptul cutumiar, tradiţional al obştii libere, fără însă a se elimina, din practica jurisdicţională a statului feudal, procedeele de succesiune, de moştenire sau de sancţionare existente anterior în legea nescrisă a obştilor săteşti libere, practică cunoscută sub numele de jus valachicum sau lex olahorum.

Domnul, în virtutea dreptului de dispunere neîngrădită asupra teritoriului ţării, acorda boierilor sate sau fracţiuni din proprietăţile satelor libere. De asemenea, domnul putea lua moşiile acordate în cazul, în care, boierii sau nobilii se dovedeau necredincioşi faţă de puterea centrală sau atunci, când se stingea moştenirea prin lipsa urmaşilor direcţi.

Boierimea, respectiv nobilimea în schimbul proprietăţilor acordate de către puterea centrală trebuia să presteze serviciul militar, să participe la campaniile militare organizate de puterea centrală, să-l sprijine pe şeful statului în conducerea statului şi păstrarea autorităţii sale.

Domeniul feudal boieresc sau nobiliar s-a constituit din părţi ale teritoriului proprietăţilor obştilor săteşti libere, întrucât majoritatea elementelor feudale s-au ridicat la începutul Evului Mediu din elementele sociale cele mai înstărite din fruntea obştilor săteşti. Acestea, acaparând prin abuzuri, de regulă, zone ale proprietăţii comune pe care le deţinea obştea sătească liberă. Pe măsura structurării statului feudal, a instituţiilor acestuia, feudalitatea, în afirmare şi formare a primit din partea domniei, în plus, danii domneşti sau feude în zone nelocuite ce nu aparţineau obştilor săteşti libere,dar şi obşti săteşti libere şi sate aservite. Puterea boierimii şi nobilimii asupra teritoriilor primite iniţial a fost redusă. S-a considerat că, în practică, boierimea şi nobilimea au numai drept de posesie asupra satelor aservite sau proprietăţilor acordate de puterea centrală.

De regulă, acest drept de posesiune a fost moştenit de urmaşi, prin reînoirea angajamentelor acestora faţă de domnie, astfel că treptat, puterea boierimii şi nobilimii va spori, pe de o parte prin transmiterea proprietăţii funciare pe baze ereditare, pe de altă parte prin acordarea de către puterea centrală a aşa-numitului drept de imunitate. Se consideră că prin acest drept autoritatea boierimii devine nelimitată asupra moşiilor primite, întru-cât respectivii boieri sau nobili, în numele puterii centrale, preluau, în folos propriu, toate dările, inclusiv cele ce se dădeau de obicei statului, aplicând legile în numele domnitorului sau exercitând dreptul de judecată. Pe domeniile feudale imunitare reprezentanţii puterii centrale nu mai aveau nici un fel de atribuţii şi influenţă. În baza dreptului de imunitate, boierimea şi nobilimea, începând cu secolul XVI, va încerca să-şi subordoneze puterea centrală ca instituţie, influenţând decisiv numirea domnitorilor şi principilor.