Stilul Baroc

Baroc (în italiană şi portugheză Barocco, în franceză şi engleză Baroque) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar şi un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând şi fiind relativ rapid asimilat în celelalte ţări şi culturi europene, de unde a migrat apoi şi în cele două Americi dar şi în alte părţi ale lumii. Stilul baroc se regăseşte clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură şi teatru.

Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 şi 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 şi 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat" în cele două Americi, dar şi pe alte continente; în mobilier se regăseşte în special în Franţa, în perioada Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile şcoli de pictură europene; în sculptură a fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia şi Cehia de azi, dar şi în alte culturi; în muzică s-au creat compoziţii de către toate marile şcoli muzicale ale Europei, italiană, austriacă şi germană, inventându-se chiar un nou gen muzical, opera.

Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mişcării şi a clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiştii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanţă şi grandoare în privitor, ascultător şi/sau participant la actul de cultură. Cuvântul care se foloseşte astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză ("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul iniţial al cuvântului era un substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos şi realizat în cele mai mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.

Atât Biserica Catolică cât şi aristocraţia seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au îmbrăţişat şi încurajat pentru că vedeau în el diferite modalităţi de a-şi extinde controlul asupra societăţii.

Biserica catolică vedea modul în care dramatismul stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia considera barocul arhitectural şi artistic ca un mod de atrage clienţi şi de a face concurenţă economică. Nu întâmplător, clădirile baroc, atât cele subvenţionate de biserică cât şi cele subvenţionate de aristocraţie au fost construite în spaţii largi, publice sau private, având prin concepţie şi structură o succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare şi exterioare, săli de recepţie, crescând progresiv în volum, grandoare şi opulenţă.

Pictura, sculptura, mobilierul şi arhitectura barocului, pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera şi teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se inspire una de la alta şi să se susţină armonios şi interdependent.

Naşterea barocului

Naşterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluţia picturii şi sculpturii bisericeşti. Ideea era ca artiştii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulţi şi needucaţi, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizaţi. Astfel manierismului intelectual şi rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate şi lipsă de ambiguitate o reprezentare umană deschisă larg tuturor simţurilor.