Istoria artei - contribuția lui Delacroix în romantism

„Dati-mi noroiul din strada si va voi face din el carnatia unei femei cu o tenta delicioasa” – Delacroix.

Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa, care a durat mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică; iniţial doar o atitundine, doar o stare de spirit, romantismul va lua ulterior forma unei mişcări in care vor fi reflectate propriile sentimente ale artistilor, ce sublineaza drama umană, iubirea tragică si ideile utopice. Dacă secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate şi raţiune, începutul secolului al XIX-lea va fi marcat de subiectivitate, emoţie şi eu interior. Anumiţi autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment romantic înainte de răspândirea efectivă a acestei miscari, fiind numiţi de-aceea pre-romantici. Printre aceştia se află Francisco Goya şi Bocage, insa vom vorbi numai despre francezul Eugène Delacroix, considerat a fi pictor romantic prin excelenţă. (Aceasta cu toate ca Romantismul a aparut iniţial în zona Germaniei si in Anglia.)

Spre exemplu, tabloul său numit „Libertatea conducând poporul” reuneşte vigoarea şi idealul romantic într-o operă compusă dintr-un adevarat vârtej de forme. Tema este dată de revoluţionarii din 1830, ghidaţi de spiritul Libertăţii (acesta fiind reprezentat de-o femeie care poarta drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluţionar din vârtej, deşi vedea evenimente cu o anumită rezervare. Aceasta este probabil opera romantică cea mai cunoscută.

Vom continua despre lucrarile lui Delacroix, dupa ce vom efectua intai o paralela intre romantism si neoclasicism, ambele fiind (conform lui Giulio Carlo Argan, în opera Artă modernă) feţe ale aceleiaşi monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, dar sub o formă obiectivă, romantismul face acelaşi lucru, insa prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mişcări sunt legate asadar prin idealizarea realităţii, lucru de altfel criticat dupa ce romantismul a ajuns în şcoli. (Datorită acestor critici a apărut mişcarea ce va da naştere Realismului.) Căutarea de exotic, de neprimitor şi de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică fundamentală a romantismului. Iar exprimarea senzaţiilor extreme, paradisul artificial şi naturaleţea în aspect rudimentar, lansarea în "aventuri", i-au inspirat pe anumiţi artişti ai romantismului. Pictorul englez William Turner a reflectat acest spirit în opere precum Furtună pe mare, unde apariţia unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor mai sus menţionate.

In opozitie cu romantismul, clasicismul reprezinta acea tendința către simplicitate, claritate, logica și echilibru în tratarea unor teme cu un conținut general omenesc, adică în care orice reprezentant al umanității se poate recunoaște. Într-o opera clasica sunt evitate complicațiile inutile, excesele, contrastele puternice, detaliile multiple si personajele excepționale. Totul pare sa se supună legilor stricte ale rațiunii.

Pe de alta parte, romantismul (contrar tuturor principiilor clasicismului) prezintă manifestarea însușirilor celor mai particulare, deci mai contrare acelui omenesc esențial în clasicism. Artistul romantic nu va face apel la rațiune, ci va încerca sa câștige favoarea privitorului prin a-l uimi, impresionându-i puternic sentimentul sau imaginația. Deci nu exista decât un singur fel de-a fi clasic (raspunzand logicii și rațiunii), dar exista nenumărate chipuri de-a fi romantic deoarece romantismul se trage din ceea ce este particular si straniu în fiecare dintre noi. Clasicismul impune prin impresia de unitate, de liniște si de echilibru intre părțile constitutive, pe cand romantismul este irațional și neconventional, el nu respecta nicio regula decât obținerea expresivului cu orice preț. Analizând cele doua tendințe după atitudinea artistului fata de natura, ajungem la convingerea ca un artist clasic admira lumea exterioara si-o prețuiește, o înțelege și-o considera ceva armonios, rezultat al unor legi cosmice constante. Un clasic va ajunge la convingerea ca omul e cel mai interesant și mai desăvârșit pe lume, fiind centrul și măsura tuturor lucrurilor. Pentru un romantic, natura este in schimb haotica și fără limita, prezentandu-se străbătuta de forte misterioase si imprevizibile, cărora nimic nu le poate rezista. “Un peisaj este o stare de suflet”, afirma romanticii, opera devenind un mijloc de expresie lirica a sentimentelor.

Ferdinand Victor Eugène Delacroix (26 aprilie 1798 -13 august 1863), despre care incepuseram sa vorbim, a fost un important pictor din perioada romantismului. Cateva aspecte ale vietii sale sociale si artistice ne dau de stiut ca, graţie prietenilor săi Charles Nodier (1780-1844) şi Victor Hugo (1802-1885), leagă prietenii cu scriitori precum Stendhal (1783-1862), Alexandre Dumas (1802-1870), Teophile Gautier (1811-1872) şi Alphons de Lamartine (1790-1869); îi cunoaşte pe pictorul Achille Deveria (1802-1869) şi pe compozitorul Hector Berlioz (1803-1869). În 1822, expune la Salon primul său tablou: Dante şi Vergiliu în Infern, pe care-l vom comenta in cele ce urmeaza. Între anii 1833 - 1861, lucrează la decorarea bibliotecii din Palatul Bourbonilor, a galeriei Apolline din Louvre si-a Salonului Păcii din primaria Parisului. Pictează şi biserici pariziene, precum Saint-Denis du Saint-Sacrement, Saint-Sulpice. În ianuarie 1857, a fost acceptat printre membrii Academiei de Arte Frumoase. Îi apreciază pe scriitoarea George Sand (1804-1876) şi pe Frederic Chopin (1810-1849), pe care îi vizitează la Nohant (în Franţa centrală), unde lucrează la studii portretistice şi florale. Picturile sale cele mai celebre sunt: Dante şi Vergiliu în Infern (1822), Macelul din Chios (1824), Moartea lui Sardanapal (1827), Libertatea conducând poporul (1830), Femei din Alger (1834), Intrarea cruciaţilor în Constantinopol (1841), Luptă de cai arabi într-un grajd (1860), Lupta lui Iacob cu Îngerul (1855-1861), Autoportret cu vestă verde (cca. 1837), Răpirea Rebecăi (1858).