Etnografie și Folclor

În ceea ce priveşte apariţia şi dezvoltarea etnografiei româneşti, până la Bogdan Petriceicu Haşdeu nu putem vorbi despre studii în adevărata accepţiune a termenului – consacrate folclorului românesc, ci doar despre însemnări şi comentarii ale unor obiceiuri şi creaţii populare. Astfel, despre existenţa cântecelor populare în spaţiul autohton găsim câteva notaţii încă din secolul al XI- lea în Legenda Maior sancti Gerardi din Scriptorum Rerum Hungaricum, apoi în cronica bizantină a lui Dukas, din secolul al XIV- lea, în Predoslovia la Istoria Ţării Româneşti a stolnicului Constantin Cantacuzino, scrisă în secolul al XVII- lea. Cele mai vechi elemente de scriere etnografică în spaţiul românesc, apar în ,,Descrierea Moldovei” a lui Dimitrie Cantemir. Principelui cărturar i se atribuie, de majoritatea specialiştilor în domeniu, calitatea de ,,părinte al etnografiei, folcloristicii şi ştiinţei artei populare”. Meritul său este cu atât mai mare cu cât la data când Cantemir descria şi comenta, în studiul său elaborat la cererea Academiei din Berlin, obiceiurile, tradiţiile şi faptele de literatură populară, uneori în comparaţie cu elemente similare ale altor naţiuni, în spaţiul european nu se înregistrează scrieri cu valoare documentară, ştiinţifică, de asemenea proporţii. Pentru a prezenta Moldova, locuitorii săi, obiceiurile şi ,,năravurile” lor, autorul reţine acele aspecte de cultură populară care i s-au părut semnificative pentru demersul său ştiintific. În secolele XVII – XVIII, apar şi unele lucrări ce situează pe autorii lor, cărturari români, printre primii precursori ai etnografiei româneşti şi, totodată, la un loc de cinste în cadrul etnografiei pe plan universal. Dr. Vasile Popp (1789-1842) ocupă un loc important în rândul precursorilor etnografiei şi folcloristicii româneşti, activitatea sa devenind cunoscută datorită cercetărilor speciale întreprinse de I. Muşlea. Medic, în acelaşi timp pasionat bibliograf şi folclorist, dr. Vasile Popp a depus o importantă activitate pentru cunoaşterea obiceiurilor şi a trecutului neamului nostru. A trăit şi lucrat, în principal la Braşov, Făgăraş şi Zlatna. A avut strânse legături de colaborare şi prietenie cu George Bariţiu, Petru Maior şi alţi oameni de cultură ai vremii. A colaborat la ,,Foaia pentru minte, inimă şi literatură” şi a avut o puternică influenţă asupra lui G. Bariţiu pe care l-a sprijinit în activitatea publicistică. Lucrarea lui Vasile Popp este o operă de folclor comparat în care sunt descrise secvenţele obiceiurilor de înmormântare la poporul român şi la greci, romani, slavi, şi germani. În această perioadă, continuă să aibă loc acumularea de mărturii cu caracter etnografic privind modul de viaţă şi cultura poporului român şi prin relatările şi precizările făcute de diferiţi străini care au călătorit pe meleagurile ţării noastre sau au vieţuit o vreme aici – călători, diplomaţi, negustori, misionari etc. Printre lucrările de interes etnografic, se disting îndeosebi: Paul de Alep, Evlia Celebi, A. M. del Chiaro, F. I. Sulzer, W. Wilkinson, N. Demidoff. Un alt moment important în evoluţia studierii culturii populare româneşti este dat de apariţia Iluminismului, care amplifică preocupările pentru cunoaşterea culturii române. Acest curent cultural- ideologic este reprezentat în ţara noastră de Şcoala Ardeleană, care în nevoia de a argumenta autohtonia, vechimea şi romanitatea românilor reprezentanţii Şcolii Ardelene au apelat la cultura populară unde au crezut că găsesc explicaţii pentru ilustrarea ideii: S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai Deleanu. Au promovat cunoaşterea de tip raţional combătând superstiţiile dar şi descriindu-le. Cultura populară românească începe să intre, în prima jumătate a veacului al XIX- lea, în sfera unor preocupări permanente faţă de obiceiuri, datini, povestiri, cântece populare, în general faţă de creaţia populară. Culegeri, îndeosebi de poezie populară, cum este manuscrisul de la Corneşti – Maramureş sau cele ale lui Asachi, ca şi apariţia primelor gazete româneşti, ,,Gazeta Transilvania, au avut un rol important în dezvoltarea culturii româneşti, şi în formarea conştiinţei naţionale. Din a doua jumătate a secolului al XIX- lea s-a creat o veritabilă tradiţie a ,,şcolii folcloristice şi etnologice româneşti”, care a studiat literatura şi cultura populară în întreaga ei complexitate şi evoluţie, ca un fenomen unitar, cu largă răspândire în timp şi spaţiu. Perioada 1840-1860 se caracterizează printr-o creştere substanţială a interesului pentru cunoaşterea culturii populare româneşti. Oamenii de cultură şi ştiinţă ai vremii, ca: Anton Pann, Vasile Alexandri, Alecu Russo, C. Boliac, Ion Ionescu de la Brad, B. P. Haşdeu, au desfăşurat o rodnică activitate de cunoaştere a tradiţiilor culturale naţionale. Pătrunderea ideilor despre etnografie în România are loc în a doua jumătate a secolului XIX – lea prin lucrări de specialitate, prin contactele oamenilor de ştiinţă români cu specialişti din alte ţări şi participări la congrese internaţionale. Totodată se înregistrează o sporire a relatărilor şi informaţiilor etnografice ce apar în paginile presei culturale româneşti cu privire la modul de viaţă al altor popoare, cultura şi datinile lor. În primele decenii ale secolului al XX- lea cultura populară intră în preocupările de cercetare ale Academiei Române. În cadrul acesteia îşi elaborează B. P. Haşdeu cunoscutele sale chestionare iar Academia Română instituie premii pe o anumită tematică etnografică şi folclorică, având drept rezultat realizarea unor valoroase lucrări etnografice şi folclorice. B. P. Haşdeu examinează toate faptele etnografice sub raport generic, caută să le afle geneza şi evoluţia. El se preocupă, astfel, cu probleme privind originile agriculturii şi păstoriei la români, paleontologia costumului popular, a armelor, a locuinţei, a diverselor obiceiuri – colinda, a horei ş.a.