LSD

Drogurile halucinogene

Drogurile halucinogene, denumite şi psihedelice, se numără printre cele mai vechi droguri cunoscute, folosite pentru capacitatea lor de a modifica senzaţiile şi percepţiile umane. Cu mai multe secole în urmă, mai multe dintre halucinogenele naturale, identificate în plante şi ciuperci, au fost folosite pentru practicile mistice ale şamanilor, pentru a le induce acestora stări de delir.

Termenii de halucinogen şi psihedelic se contrazic, de fapt, între ei, deoarece primul termen vizează halucinaţiile sau fantasmele induse de consumul acestor droguri, iar al doilea este folosit de adepţii mişcării psihedelice (cu caracter spiritual, religios) tocmai pentru a scoate în evidenţă capacitatea a acestor droguri de a ’’lumina” mintea, de a vedea şi gândi ”mai clar” şi ”mai profund” realitatea.

În ansamblul lor, halucinogenele sau psihedelicele constituie o categorie de droguri psiho-active care au efecte asupra sistemului nervos central (prin modificarea senzaţiilor şi percepţiilor) şi care nu pot fi clasificate nici ca stimulente, nici ca sedative.

Acidul dextro-lisergic

Dintre drogurile cu efecte predominant halucinogene, cel mai frecvent utilizat este L.S.D.-uL. Este un produs ilegal. Se prezintă impregnat, in cantităţi foarte mici, in micuţe pătrăţele de sugativă, care se dizolvă pe limbă. Adesea, pătrăţelele de hârtie au imprimate pe ele desene colorate.

LSD-ul (o semisinteză chimică a acidului lisergic diethilamidă, obţinută din alcaloizii cuprinşi în sămânţa de secară), mescalina (care este un alcaloid vegetal extras dintr-un cactus mexican numit peyotă şi care, ingerat, provoacă deliruri hipnotice), psilocybina şi psilocilyna (extrase chimice dintr-o ciupercă mexicană cu proprietăţi halucinogene, denumită Psylocibe).

O istorie sumară a LSD-ului

Mărturiile istorice consemnează faptul că o epidemie, care a ucis mii de oameni în perioada Evului Mediu, a fost produsă de consumarea pâinii de secară infestată de ciuperca menţionată.

În anul 1938, LSD-ul a fost sintetizat, pentru prima dată, în laboratoarele Sandoz din Elveţia, de către chimistul Albert Hofmann. Numele de LSD este, de fapt, abrevierea termenului lyserg săure diethilamidâ (acid lisergic diethilanuda).

Pe data de 16 aprilie 1943, Albert Hofmann a inhalat, în mod accidental, o picături de substanţă. Aceasta a fost - apreciază specialiştii - prima ’’călătorie” (care a durat două ore) din in storie în lumea populată de halucinaţii a LSD-ului. Aşa cum şi-a descris Hofmann experienţa, în faţa ochilor lui i s-a înfăţişat "un şuvoi neîntrerupt de imagini fantastice, de o plasticitate extraordinară... acompaniat de un intens caleidoscop - la fel ca un joc de culori”. După trei zile, pe data de 19 aprilie 1943, Hofmann a ingerat, în mod deliberat, 250 de micrograme din substanţă, confruntându-se eu o stare anxioasă care a încetat a doua zi.

Comentând aceste experienţe, chimistul elveţian a considerat că LSD-ul poate face ’’normali” pe indivizii psihotici.

Iniţial, s-a încercat folosirea substanţei ca stimulent respirator şi circulator. Deoarece n-au fost identificate beneficii reale, studierea efectelor sale în domeniul menţionat a fost abandonată. In deceniul 4 al secolului trecut, interesul faţă de drog s.a reînnoit, ca urmare a încercării de a fi folosit ca tratament pentru schizofrenie şi, în general, ca instrument de cercetare în studiul bolilor mentale.