Specializarea Internațională

„Analiza economică a turismului internaţional trebuie să răspundă întrebărilor privind cauzele şi mecanismele care declanşează circulaţia persoanelor în calitate de consumatori (spre deosebire de circulaţia forţei de muncă) de la locul de reşedinţă spre anumite destinaţii, dimensiunea, structura şi dinamica acestei circulaţii, precum şi agenţii economici care o influenţează” (Cristureanu,1992, p. 65).

Turismul internaţional este important în specializarea internaţională, unele ţări obţinând beneficii majore şi echilibrându-şi balanţa de plăţi pe această bază.

De ce este importantă abordarea principalilor determinanţi ai turismului internaţional? Din punct de vedere al teoriei economice, cunoaştere acestora permite evaluarea tipurilor şi intensităţii legăturii existente între condiţiile economico-sociale ale unei ţări şi condiţiile specializării în turism, ca factor generator al fluxurilor turistice internaţionale.

Pentru ca o ţară să apeleze la turism ca activitate economică ce va fi valorificată pe piaţa internaţională, este necesară existenţa unor factori de mediu şi economico-sociali, cuantificaţi, care permit guvernelor să traseze strategii viabile şi eficace, obiective pe termen scurt, mediu şi lung, ce vor antrena ţara în specializarea turistică internaţională. Analiza teoretică a specializării internaţionale poate fi realizată pe baza unor teorii economice diferite, printre care teoria dotărilor factoriale, teoria costurilor comparative (reflectă măsura specializării), teoria cererii (accentuează importanţa diferitelor categorii de cerere divers motivată).

1. Dotările factoriale în turism

Resursele de care dispune o ţară pentru a produce, cu scopul de a acoperi un consum specific de mărfuri şi servicii, poartă denumirea de factori, iar dimensiunea lor relativă va cuantifica măsura în care ţara respectivă este (poate fi) antrenată în comerţul mondial cu mărfuri şi servicii.

Resursele sau dotările factoriale specifice turismului sunt considerate:

- potenţialul natural, patrimoniul istoric, artistic, cultural;

- resursele de muncă;

- resursele de capital şi infrastructură.

Potenţialul natural care compune spaţul turistic include relieful, clima, litoralul, apele, fauna şi flora, valoarea acestuia fiind dată de interesul pe care îl suscită în rândul potenţialilor turişti, dar şi de accesibilitatea şi caracterul lor. Există o metodologie specifică pe baza căreia este cunatificată valoarea potenţialului natural.

Patrimoniul istoric, cultural şi artistic al unei ţări cuprinde acele resurse antropice care motivează călătoriile şi care pot fi valorificate prin includerea lor în oferta turistică. De fapt, doar turismul valorifică aceste resurse, nici un alt sector nu are posibilitatea sau interesul de a le evidenţia. Importanţa elementelor de patrimoniu cultural, istoric şi artistic este justificată, din punct de vedere economic, prin unicitatea şi originalitatea lor, creând chiar condiţiile de „monopol” atunci când sunt unice într-o ţară (ex: piramidele egiptene). Pe baza lor se poate aplica strategia de diferenţiere în turismul internaţional, creând un avantaj competitiv.

Resursele de muncă se referă la potenţialul uman ca factor de producţie, fiind cuantificate sub aspect cantitativ (mărimea populaţiei unei ţări, structura demografică etc) şi calitativ (potenţialul de forţă de muncă ce poate lucra în sectorul turismului, sub aspectul calificării).

Aşa cum afirmă Christiana Cristureanu, „dimensiunea relativă a resurselor de muncă şi participarea lor la activităţile din industria turistică generează diferenţe în repartizarea fluxurilor turistice între ţările şi regiunile primitoare” (Cristureanu, p. 66). Ca exemplu, dezvoltarea puternică a industriei turistice pe Coasta de Azur şi Riviera Italiană se datorează nu numai resurselor naturale, care sunt similare celor din alte zone, ci densităţii şi calităţii forţei de muncă antrenată în oferta turistică a respectivelor zone.

Aprecierile privind civilizaţia unei ţări, ospitalitatea, specificul temperamental şi caracterul sociabil al populaţiei (aşa-numitul grad de toleranţă al populaţiei) reprezintă un alt aspect privind resursele umane ale unei ţări. Spcialiştii sunt de acord că pragul toleranţei turistice este diferit de la o zonă la alta, mai ridicat în Insulele Baleare decât în Corsica şi mai ridicat pe Coasta de Azur sau în Insulele Caraibe.

Calculul pragului de toleranţă turistică are la bază factori ca similitudinea religioasă, culturală, lingvistică între populaţia primitoare şi cea turistică, durata şi locul de sejur (integrat sau izolat), alterarea sau conservarea valorilor locale pe parcursul contactului turistic. Mai are în vedere, de asemenea, factori economici, cum sunt: gradul de stimulare materială a populaţiei care activează în turism, prezenţa unor activităţi complementare sau substituibile turismului etc. Fiecare factor este cuantificat sub forma unui coeficient cu valoare pozitivă sau negativă, rezultatul fiind, în funcţie de importanţa lui, o valoare agregată ce reprezintă un coeficient global aplicat la numărul de locuitori din zona turstică respectivă. În acest mod, se obţine dimensiunea fluxului de turişti ce va fi „tolerat” anual într-o zonă turistică, fără a genera în cadrul populaţiei resentimente sau fenomene sociale nedorite.

Specializarea şi calificarea resurselor de muncă necesară pe zone turistice sunt apreciate în mod diferit, în funcţie de infrastructura existentă, de potenţialul natural, iar ca rezultat în balanţa internaţională se poate aprecia şi sub aspectul importului sau exportului de know-how turistic.