Sondele spațiale Voyager

Incepand cu mijlocul anilor 1960 oamenii de stiinta americani s-au gandit sa trimita nave spatiale pentru a investiga planetele exterioare ale Sistemului Solar. O asemenea misiune depindea de lansarea navelor spatiale intr-un moment in care planetele erau aliniate convenabil. Calculele au aratat ca asemenea conditii ar aparea incepand cu 1976, astfel incat oamenii de stiinta de la Organizatia Guvernamentala pentru Cercetari Spatiale a SUA (NASA), au inceput sa planifice ceea ce a devenit cunoscut ca Marele Turneu al Planetelor Exterioare. Misiunea urma sa foloseasca doua nave spatiale Mariner, deoarece acest model avusese succes in anii 1960 si 1970 in misiunile spre Marte si Venus. Misiunea s-a numit Mariner Jupiter Saturn (MJS). Nici un traseu de zbor nu ar fi putut permite celor doua nave spatiale sa culeaga toate imformatiile necesare. Dar, prin lansarea celor doua sonde in directii diferite, cu viteze diferite, si la date diferite, NASA a descoperit ca, pe langa zborurile de observatie necesare, putea sa trimita una dintre sonde mai departe, pentru a vizita planeta Uranus, si apoi Neptun. Dupa stabilirea acestui plan numele de MJS a devenit nepotrivit, si s-a redenumit Voyager.

In 1972, misiunea a primit permisiunea finala a guvernului, si NASA a inceput procesul de selectie a instrumentelor stiintifice pentru culegerea de imformatii. Intre timp, peste 1000 de oameni de stiinta, ingineri si alti membrii ai echipei care lucra pentru laboratorul Caltech pentru propulsie cu jet (JPL) si contractantii sai au inceput sa construiasca cele doua nave spatiale.

Cele doua sonde Voyager sunt identice, de marimea unei masini foarte mici si cantarind 815 kg. Atasandu-le un modul de propulsie pentru accelerarea aeronavelor spre Jupiter, ele cantaresc aproximativ 2 tone. Fiecare nava spatiala a fost dotata pentru investigarea mediului cu detectoare de: unde radio, radiatii infrarosii, lumina, radiatii ultraviolete, particule si unde provenite de la plasma (gaz extrem de fierbinte), raze cosmice si alte particule incarcate, si campuri magnetice. Sistemele computerizate, functionand comforn instructiunilor trimise prin radio de la centrul de control al misiunii, au asigurat functionarea adecvata a navelor spatiale si aparaturilor. Imformatiile culese de detectori si imaginile de la doua camere de televiziune, pot fi transmise direct pe Pamant, sau stocate pe o banda digitala de inregistrare si trimise mai tarziu.

Transmisia se face printr-un mic emitator radio, legat la o antena parabolica. Aceasta are un diametru de 3, 7 m si este cea mai proeminenta componenta a aeronavei. Dimensiunea sa relativ mare si emitatorul directional puternic permit transmiterea sigura a imformatiilor pe o distanta de un miliard de kilometri, cu o putere de transmisie de doar 23 wati. Deoarece sondele Voyager erau destinate sa ajunga in alte perti ale galaxiei, s-a hotarat ca ele sa transporte imformatii despre Pamant, in cazul in care vor fi interceptate de fiinte inteligente. Astfel, pe latura ...