Repartiția apei pe glob

În mod obişnuit apa este un lichid, un compus hidrogenat al oxigenului (H2O). Ea însă poate exista în trei stări diferite de agregare, trecând cu relativă uşurinţă (pe Terra) dintr-una în alta: lichidă, gazoasă (vapori) şi solidă (gheaţă).

Diferenţierea straturilor care alcătuiesc planeta noastră s-a făcut pe baza principiului gravitaţiei universale. În virtutea acestui principiu globul pământesc, alcătuit din: barisferă, litosferă şi hidrosferă, este înconjurat de un înveliş gazos, atmosfera , şi învelişul biotic – biosfera, care se supun aceloraşi legi ale gravitaţiei, diversele lor procese desfăşurându-se într-o strânsă interdependenţă. Toate aceste învelişuri se influenţează reciproc; apa este prezentă în aer, în pământ şi în corpul vieţuitoarelor. Până şi în pustiuri aerul cel mai uscat conţine vapori de apă, în cantităţi oricât de reduse. Există apoi, „mări subterane”, care s-au descoperit în adâncurile deşerturilor din Kazahstan, Sahara, etc. Vieţuitoarele conţin, de asemenea, în corpul lor, însemnate cantităţi de apă; sângele animalelor şi seva plantelor nu sunt altceva decât lichide estrem de bogate în apă.

Învelişul hidrosferic se prezintă ca un complex de diferite aspecte ale reliefului. De aici rezultă şi o diferenţiere a unităţilor acvatice existente pe Glob.

Apa curgătoare este una din principalele unităţi acvatice. Ea rezultă din îmbinarea mai multor elemente parţiale. Şiroirea constituie începutul unui organism fluvial cu caracter temporar, legat în mod fidel de periodicitatea precipitaţiilor. Dezvoltându-se, el trece apoi în torent, având alte caractere, din care reţinem diferenţierea clară a celor trei parţi componente: bazin de recepţie, canal de curgere şi con de dejecţie.

Când torentul întâlneşte un strat acvifer care să-i asigure un debit de apă, se transformă într-o apă curgătoare. Râul este un oragnism mai dezvoltat, a cărui caracteristică este permanentizarea curgerii. Când mai multe ape curgătoare se întrunesc într-un tot, formează o arteră hidrografică cu debit mai mare şi cu o permanentizare totală a cursului, se ajunge la sistemul fluviatil. Toate aceste individualităţi geografice (torent, pârâu, râu, fluviu) alcătuiesc ceea ce se numeşte în hidrologie unitatea acvatică a apelor curgătoare, fiind studiate de potamologie.

O altă unitate acvatică o constituie lacurile, mările şi oceanele, care formează obiectul de studiu al limnologiei şi respectiv al oceanografiei. Caracteristica acesteia constă în faptul că mările şi oceanele se întind pe suprafeţe mari, au o salinitate mai mult sau mai puţin accentuată, au cracter de „ape stătătoare” şi constituie individualităţi geografice de sine stătătoare. Alimentarea mărilor şi a oceanelor este strâns legată de regimul precipitaţiilor şi de reţeaua de ape continentale, iar caracterele

fizice şi chimice sunt în dependenţă de poziţia lor pe globul pământesc şi respectiv de factorii fizico-

geografici. De exemplu, Marea Moartă are o mare salinitate, în funcţie de evaporarea excesivă, în condiţiile climatului tropical deşertic; Marea Caspică prezintă o salinitate mică în partea nordică, unde intervine aportul de ape dulci ale fluviului Volga, şi un maxim de salinitate în partea de sud-est, unde acest raport lipseşte, climatul fiind semideşertic.

Lacurile au suprafeţe restrânse, iar în funcţie de condiţiile peisajului geografic pot fi dulci, salmastre sau sărate, evoluând în acelaşi sens ca şi mările, bineînţeles, în raport de dimensiunile lor.

O a treia unitate acvatică o constituie apele subterane. Spre deosebire de celelalte, aici nu se poate observa liber, cu excepţia apelor din regiunile carstice, scurgerea lor, dar se poate determina prin diferite metode. Ele apar sub formă de straturi, cu nivel influenţat în mare măsură de regimul precipitaţiilor, de vecinătatea unor bazine fluviatile sau lacustre, de structura geologică, de starea climatică, etc., de unde şi o serie de diferenţieri faţă de celelalte două unităţi acvatice.

Deşi nu putem vorbi de o unitate acvatică propriu-zisă, şi în atmosferă se găsesc imense cantităţi de apă, sub diferite stări de agregare: gazoasă, sub formă de vapori, condiţionând umiditatea aerului, prezentă – în cantităţi mai reduse – chiar în aerul foarte uscat; lichidă, sub formă de picături foarte fine (în cazul ceţii şi al norilor) sau mai mari(în cazul burniţei şi ploilor); solidă, sub formă de cristale de gheaţă şi fulgi de zăpadă, în norii de la marile înălţimi sau din straturile reci de aer, ca şi sub formă de grindină de diferite dimensiuni (de la bobiţe fine – asa-numita „măzăriche” – până la bulgări de mărimea oului de gâscă, care produc adevărate dezastre economice locale ).

Universitatea din Oradea

Facultatea de Istorie-Geografie şi Relaţii Internaţionale

Specializarea-Geografie