Raport de analiză a structurii, calității și funcționalității spațiilor verzi din Craiova

I CONCEPT ȘI TERMINOLOGIE

Termenul de spaţiu verde este înscris în cadrul Legii nr. 24 din 15 ianuarie 2007 (legea privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi urbane) ca zona verde în cadrul oraşelor şi municipiilor, definită ca o reţea mozaicata sau un sistem de ecosisteme seminaturale, al carei specific este determinat de vegetaţie (lemnoasă, arborescentă, arbustiva, floricolă şi erbacee).

O altă definiţie prezintă spaţiul verde ca o zonă verde ce constă din teritorii ce au o valoare semnificativă de patrimoniu natural şi care necesită protecţie şi/sau ecosisteme de o biodiversitate unică, ameninţate de poluare, ca şi coridoare ce leagă „insule” protejate izolate.

În categoria spaţiilor verzi urbane intră parcurile, scuarurile, amenajările din faţa unor edificii mai importante, grădinile botanice, zonele verzi de-a lungul cursurilor de apă, cimitirele, rondurile de la întretăierea unor drumuri mai importante, aliniamentele stradale şi chiar unele zone de parcare (Godeanu, 2004).

Spaţiile verzi urbane sunt de mai multe tipuri (Godeanu, Paraschiv, 2005):

-acces nelimitat (folosite de un grup restrâns de locuitori: curţile caselor familiale, curţile din cadrul cvartalelor de blocuri, spaţiile verzi din cartierele de blocuri, spaţiile verzi amenajate pe acoperişurile unor blocuri, precum şi balcoanele);

- acces limitat sau cvasilimitat (aliniamente stradale, amenajările verzi din faţa unor edificii, spaţiile verzi din jurul unor monumente, parcurile, scuarurile, rondurile florale etc.);

- profil specializat (grădini botanice, plantaţii de protecţie etc.).

Spaţiile verzi se compun din următoarele tipuri de terenuri din zonele urbane (Legea nr. 24/2007, art. 3):

a) parcuri;

b) scuaruri;

c) aliniamente plantate în lungul bulevardelor şi strazilor;

d) terenuri libere, neproductive din intravilan: mlastini, stancarii, pante, terenuri afectate de alunecări, saraturi care pot fi amenajate cu plantaţii.

Spaţiile verzi, în funcţie de dreptul de proprietate asupra terenului, sunt (Legea nr. 24/2007, art. 4):

a) publice - parcuri, scuaruri, spaţii amenajate cu dominanta vegetala şi zone cu vegetaţie spontana ce intra în domeniul public;

b) private - spaţii verzi ce sunt în proprietatea persoanelor fizice sau juridice.

În sensul legii nr. 24/2007, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) parc - spaţiul verde, cu suprafata de minimum un hectar, format dintr-un cadru vegetal specific şi din zone construite, cuprinzând dotări şi echipari destinate activităţilor cultural-educative, sportive sau recreative pentru populaţie;

b) scuar - spaţiul verde, cu suprafata mai mica de un hectar, amplasat în cadrul ansamblurilor de locuit, în jurul unor dotări publice, în incintele unităţilor economice, social-culturale, de învăţământ, amenajărilor sportive, de agrement pentru copii şi tineret sau în alte locatii;

c) aliniament plantat - plantaţiile pe spaţiul verde cu rol estetic de protecţie, de ameliorare a climatului şi calităţii aerului, amplasate în lungul căilor de circulaţie sau al cursurilor de apa.

Spaţiile verzi, ca suprafeţe acoperite cu vegetaţie, se definesc prin capacitatea de îmbunătăţire a microclimatului, a regimului fonic, prin gradul de dotare utilitară şi decorativă a zonelor de odihnă, recreere, agrement, sport, şi prin valoarea estetică globală.

Importanţa spaţiilor verzi rezidă în funcţionalitatea ecologică şi funcţionalitatea social-economică (Pătrăşcoiu, 1972), în capacitatea acestora de a exercita anumite funcţiuni naturale şi de protecţie a mediului înconjurător, de a asigura o serie de funcţii multiple. Spaţiile verzi fac parte integrantă din viaţa comunitară, contribuind la imaginea socială, iar gradul în care este reprezentată arhitectura peisagistică în urbanismul unei aşezări reflectă statutul de dezvoltare socială şi economică a acesteia (Florincescu, 1999).

În ultimul timp, un rol tot mai important îl deţin iniţiativa şi investiţia privată în amenajarea peisagistică nu numai spaţiilor verzi din jurul locuinţelor, dar şi al zonelor aferente sediilor şi spaţiilor de producţie ale agenţilor economici şi comerciali, ale diverselor organizaţii şi chiar ale instituţiilor publice.

În cadrul funcţionalităţii ecologice, principalele funcţii ale spaţiilor verzi sunt: funcţia hidrologică, antierozională, climatico-sanitară, recreativă, estetică, ştiinţifică şi educativă.

Funcţia hidrologică se caracterizează prin efectele spaţiilor verzi asupra reţinerii precipitaţiilor atmosferice, echilibrarea alimentării susţinute a pânzei de apă freatică, reducerea şi purificarea scurgerilor de apă, prevenirea torenţilor.

Funcţia antierozională include însuşirile spaţiilor verzi de a împiedica eroziunea solului şi degradarea rocilor, de a reţine materialele aluvionare şi a consolida malurile cursurilor de apă etc.

Funcţia climatică rezidă în însuşirile spaţiilor verzi de a modera extremele climatice prin micşorarea vitezei vântului, sporirea umidităţii atmosferice, reducerea intensităţii radiaţiei solare etc.

Temperatura mai ridicată din oraş, în comparaţie cu împrejurimile, este sesizabilă încă din primăvară. Astfel în zona centrală, liliacul, castanii, teii înfloresc cu circa 6-8 zile mai devreme decât la periferie.

Clădirile înalte, blocurile (construite îndeosebi în perioada 1970-1990) sunt adevărate oglinzi ce reflectă înspre sol o parte din razele solare şi transformă străzile, vara, în cuptoare fierbinţi. Temperatura medie anuală este mai ridicată cu 0,5-2oC în zona centrală faţă de periferii. În perioada unui timp frumos, calm, diferenţa de temperatură între centrul oraşului (cald) şi împrejurimi (răcoare) determină o circulaţie atmosferică, funcţionând ca într-un vas închis, fenomen care generează poluare urbană.

Efectele de prospeţime, răcoare, umiditate a vegetaţiei asupra microclimatului urban se datorează fenomenului de evapotranspiraţie, care transformă plantele în adevăraţi refrigeratori, prin evaporaţia puternică şi foarte eficace a apei. La evaporaţia unui gram de apă se consumă circa 590 calorii. Un arbore mediu, solitar, transpiră vara, în jur de 500 l apă pe zi, consumând aproximativ 300.000 kcal pe zi. Un arbore bine dezvoltat poate reduce acest în acest fel, local, temperatura cu până la 8-12oC faţă de aceea de pe o stradă fără arbori. În mijlocul unui parc, diferenţa poate atinge 6-8 oC. Fiecare aliniament stradal, scuar, parc sau zonă verde influenţează, prin efectul răcoritor, circulaţia locală a aerului (Bleahu, 2004).

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE STIINTE SOCIALE

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE