Poluarea - problemă majoră a mediului înconjurător

Pentru a trăi în condiţii mai bune, omul a utilizat permanent resurse naturale: animale, plante, arbori, minereuri, cărbuni, sare, petrol, gaze naturale, apă. Din utilizările acestor resurse naturale (primare) au rezultat şi produse neutilizabile, cum sunt: gaze, prafuri, produse lichide sau solide ce au fost permanent evacuate în natură. Unele dintre acestea produse au putut să se integreze în ciclurile naturale ale unor elemente, altele însă se tot acumulează, producând perturbaţii ecologice. Un alt fenomen a fost epuizarea unor resurse naturale, dispariţia unor specii de plante şi animale. Activităţile antropice au provocat şi schimbări topografice şi de climă, ce au avut puternice repercursiuni asupra mediului, unele pozitive (împăduriri, îndiguiri), altele însă negative (defrişări, asanări, eroziunea solului).

Fenomenul de apariţie a unor factori perturbatori ai mediului şi de producere a dezechilibrelor ecologice a fost denumit poluare (de la cuvintele polluo, -ere= a murdări, a degrada). Cauzele apariţiei poluării pot fi sintetizate astfel:

• utilizarea haotică a rezervelor naturale;

• acumulări în mediu de substanţe neutilizabile;

• apariţia de substanţe noi, la care ritmul de consum şi de reciclare de către organisme este mult inferior ritmului de apariţie;

• creşterea demografică vertiginoasă, în special în ultimele două secole;

• dezvoltarea intensă a industriei, transporturilor şi a agriculturii;

• apariţia centrelor urbane suprapopulate.

Tipuri de poluare

A. După provenienţă

1) poluare naturală: biologică, fizico-chimică, antropică;

2) poluare industrială: agricolă, din transporturi, menajeră;

B. După natura poluanţilor

1) poluare fizică: termică, fonică (sonoră), radioactivă, electromagnetică;

2) poluare chimică: cu carbon şi derivaţii acestuia, cu compuşii sulfului, flourului sau ai azotului, compuşi cu metale grele, materiale plastice, pesticide, materii organice fermentabile;

3) poluare biologică: prin contaminarea mediilor inhalate şi ingerate, prin modificări ale biocenozelor şi invazii de specii animale şi vegetale (de exemplu insecte nedorite, buruieni);

4) poluare estetică: degradarea peisajelor datorită urbanizării, industriei, sistematizării eronat concepute;

C. După starea fizică a poluantului (factorul care, aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc optimul pentru una sau mai multe specii, are acţiune toxică)

1) poluare cu lichide;

2) poluare cu substanţe solide;

3) poluare cu gaze şi pulberi.

I. Poluarea apei

Deşi acoperă trei pătrimi din suprafaţa globului şi constituie 75% din ţesuturile vii, apa constituie totuşi o resursă naturală limitată. Şi aceasta din mai multe motive.

În primul rând, nu e suficient de a avea apă, este necesar să fie avută într-un loc corespunzător şi la momentul oportun. În plus, trebuie să fie şi de o calitate convenabilă (de exemplu, apa de mare reprezintă 97% din resursele totale, în timp ce apele de suprafaţă – fluvii, râuri, lacuri - ori subterane reprezintă mai puţin de 1%).

Poluarea apelor este definită ca acea schimbare a compoziţiei apelor care le face dăunătoare pentru sănătatea oamenilor, neadecvate pentru întrebuinţarea economică sau recreativă şi care duce la deteriorarea florei şi faunei din mediul acvatic; se manifestă ca un fenomen complex, multiform, care exprimă atât unitatea dintre apele dulci şi de mare, cât şi dintre uscat şi mediul acvatic.

Principalele forme de poluare a apei, în funcţie de sursele şi de natura lor, sunt:

1) Poluarea organică

Principala sursă a acestei forme de poluare acvatică o constituie deversările menajere din marile oraşe şi o serie de industrii precum cea a celulozei şi a hârtiei ori industria agroalimentară. Poluarea organică are un mecanism propriu de producere: deversate în apă, materiile organice sunt consumate ori degradate de către bacterii, având loc un proces de ”autoapărare’’. Dar aceste bacterii au nevoie de oxigen. Aşa că, o cantitate însemnată de materii organice care trebuie degradate favorizează înmulţirea bacteriilor şi, în consecinţă, un masiv consum de oxigen care determină, la rândul său, moartea peştilor şi a altor vieţuitoare acvatice prin asfixie.