Politici de dezvoltare teritorială

Evoluţia Uniunii Europene conform scenariilor de evoluţie coeziv şi competitiv

Uniunea Europeană este una dintre regiunile cele mai prospere din lume, atât din punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică, cât şi al potenţialului de dezvoltare.

Aceasta continuă să câştige forţă şi fermitate, dezvoltându-şi structurile democratice (întărirea Parlamentului), abolind graniţele ("Schengen") şi îndreptându-se către un ţel des menţionat, dar rareori atins în politica mondială: solidaritatea.

În Uniunea Europeană există o solidaritate între regiunile mai bogate şi cele mai sărace, există un ajutor major pentru cei dezavantajaţi social şi pentru grupurile dezavantajate în special de efectele transformărilor socio-economice. Din păcate, din când în când există şi excepţii, care trebuie menţionate (conflictele din Bosnia şi Kosovo, lupta împotriva epidemiei provocate de maladia vacii nebune, atitudini ostile unei eventuale expansiuni a comunităţii către ţările estice).

Dezvoltarea acestei Uniuni Europene este una blândă. Aceasta este deseori una dintre cauzele criticilor aduse în special de către populaţia tânără care - în epoca noastră, a mass-mediei - se aşteaptă la adevărate revoluţii şi nu vrea să accepte această înaintare lentă, după principiul "doi paşi înainte, unul înapoi". Nerăbdarea tinerilor este de înţeles, dar ei ar trebui să ţină cont de diversitatea enormă a acestei Europe a celor cincisprezece (sau chiar optsprezece, incluzând şi ţările din cadrul EEA). Datorită faptului că Uniunea Europeană respectă diferenţele naţionale ce rezultă din istorie şi tradiţii, limbă şi cultură, şi şi-a exprimat în mod clar adeziunea la principiul subsidiarităţii, începând cu Tratatul de la Maastricht, toate măsurile trebuie luate în aşa fel încât să poată fi înţelese şi acceptate de către majoritatea cetăţenilor Uniunii Europene. Supraimpozitarea ar fi la fel de dăunătoare ca şi subimpozitarea. Cea mai mare provocare în politica europeană este în mod sigur căutarea unei căi de mijloc care pe de o parte să prevină dezamăgirea datorată progresului prea lent către "unitate în cadrul diversităţii" şi, pe de altă parte, să nu încurajeze temerile care fără îndoială ar fi create de un brusc pas decisiv în direcţia integrării europene. Reacţiile faţă de Tratatul de la Maastricht şi discuţiile din aproape toate ţările Uniunii Europene în ceea ce priveşte moneda unică europeană EURO ne oferă o lecţie vie.

Această "Europă a diversităţii" este un experiment unic din multe puncte de vedere. Mai presus de toate, nu a fost creată o confederaţie sau un stat federal, ci suveranitatea naţională a Statelor Membre a rămas intactă şi - nu mai puţin important - există o largă paletă de cooperare voluntară în cadrul Uniunii. Comparaţiile cu formarea marilor state federale (SUA, Canada, Germania) sunt aşadar inadmisibile. Această Europă are de asemenea nu mai puţin de 11 limbi oficiale (germana, engleza, franceza, spaniola, portugheza, italiana, daneza, olandeza, suedeza, finlandeza, greaca). Nu există o putere centrală care să impună unitatea, ci coaliţii temporare de State Membre care preiau un rol conducător într-una sau alta dintre zone şi încearcă să aducă celelalte state pe calea cooperării (de exemplu, în ceea ce priveşte protecţia mediului, politica externă comună, moneda europeană unică etc.).

În ceea ce priveşte densitatea populaţiei (locuitori per kilometru pătrat) cifrele extreme sunt 15 pentru Finlanda şi 381 pentru Olanda.În ceea ce priveşte rata natalităţii (număr de naşteri viabile la mia de locuitori), Italia ocupă ultimul loc în clasament, cu 9.1, în timp ce Irlanda conduce, cu 13.5. Numărul de membri ai unei familii variază între 3.3 în Irlanda şi 2.1 în Suedia. Produsul intern brut pe cap de locuitor (paritatea puterii de cumpărare/cheltuială în dolari americani) variază între 32,206 $ pentru Luxemburg şi 12,652 $ pentru Grecia. Luxemburgul nu pare tipic (concentraţie de bănci, suprafaţă mică a ţării), aşadar ar trebui să adăugăm cifra pentru Danemarca (22,271 $). În 1997 rata creşterii economice s-a situat între +8.3% pentru Irlanda şi +1.4% pentru Italia. Sectorul inflaţie era condus de Suedia, Finlanda şi Franţa, cu 0.7% în 1998, în timp ce Grecia se situa pe ultimul loc, cu 4.6%. Cota şomajului în 1996 le-a găsit pe Luxemburg cu 3.3% şi Austria cu 4.4% la capătul pozitiv al clasamentului şi pe Spania cu 22.2% şi Finlanda cu 15,7% la cel negativ. Cota şomajului în rândurile tinerilor în 1997 (Sursă: Eurostat) le-a găsit pe Austria cu 6.9% şi Spania cu 41.9%. Dacă luăm în calcul procentul forţei de muncă activă (15-64 de ani), cifrele pentru Spania şi Italia, cu 58.5% şi 58.8%, sunt cele mai scăzute, în timp ce pentru statele scandinave Suedia şi Danemarca, cu 75.5% şi 79.4%, sunt cele mai ridicate. Mari diferenţe în ceea ce priveşte dezvoltarea economică mai pot fi deduse şi din procentul sectorului terţiar al forţei de muncă active. Pentru Portugalia şi Grecia această cifră se situează numai la 56.5% şi 56.8%, Olanda şi Luxemburgul (73.1%) conducând detaşat. Procentul pentru activitatea totală a întrepinderilor mici şi mijlocii (Belgia - 56.2%, Grecia - 85.6%) arată enorma discrepanţă economică. Austria conduce la capitolul pace socială, cu numai şase zile de grevă în perioada 1990-1995, urmată de Germania cu 19 zile, în timp ce Grecia şi Spania au înregistrat 426 şi respectiv 436 de zile.

Evoluţia Uniunii Europene conform scenariilor de evoluţie coeziv şi competitiv