Cocoșul de munte

Descriere

Numit popular şi gotcan, iar femela gotcă, cocoşul de munte este cea mai mare pasăre dintre cele trei specii de tetranoide care trăiesc în ţara noastră. Cocoşul de munte este cel mai mare la corp şi cel mai important din punct de vedere vânătoresc. Diferitele părţi ale corpului masculului măsoară: lungimea totală a corpului de 92-108 cm, aripa 40-45 cm, coada 35-40 cm, tarsul 7-8 cm, ciocul 4.5-5 cm. Femela are lungimea corpului de 64-70 cm, aripa 30-35 cm, coada 19-21 cm, tarsul 5.5-6 cm, ciocul 3.5-4 cm. Greutatea corporală a cocoşului este de 3-5 kg, iar a femelei cu circa 30-40% mai mică (figura 1).

Culoarea: între mascul şi femelă este o mare deosebire nu numai în ce priveşte mărimea, ci şi coloraţia. Masculul are culoarea generală închisă, de la distanţă părînd neagră, deşi nu este complet neagră. Capul şi bărbia sunt de culoare neagră mată; gâtul, spatele, aripile, sunt brune-negre; guşa şi pieptul de culoare verde-neagră, bătând în albastru cu sclipiri metalice; umărul aripii, alb, pielea din jurul ochilor roşie, coada este neagră cu pete neregulate albe. Ciocul puternic, asemănător cu al răpitoarelor; tarsul îmbrăcat în pene pâna la degete. De reţinut că degetele sunt prevăzute cu excrescenţe cornoase, în formă de pieptene, care îi măresc suprafaţa de sprijin, la mersul pe zăpadă. Coada desfăcută are formă de evantai. Aşa apare şi în zbor. Coada este formată din două parti suprapuse; una mare deasupra şi alta mică dedesubt, ale cărei pene sunt mai scurte decât ale celei de deasupra. Femela nu este aşa viu colorată, în general domină culoarea ruginie, peste care sunt pete negre; abdomenul mai deschis.

Figura 1

Dimorfismul sexual este evident. Se apropie de găină numai în perioada împerecherii. În rest trăieşte singuratec. Găina imbracă o ţinută sobră de culoare ruginie cu multe dungi albe şi negricioase, adică acea cromatică dobândită de-a lungul selecţiei naturale şi care o face să se confunde cu mediul înconjurător. Penajul mascului este de o eleganţă şi o frumuseţe covârşitoare.

Vîrsta cocoşului de munte: Criterii sigure de apreciere a vârstei cocoşului de munte nu există. Oarecare puncte de sprijin se descriu mai jos, însă ele trebuie aplicate cu rezerva.

Aprecierea vârstei la cocoşul viu este dificilă. Se crede că cel care îşi întrerupe frecvent cântatul, fără motiv vizibil, face pauze lungi între două “strofe” , este un cocoş bătrân, prudent.

La cocoşii împuşcaţi ne folosim de următoarele criterii, de valoare relativa:

- Barba, adică penele ce atârnă sub cioc, sunt din ce în ce mai abundente cu cât cocoşul înaintează în vârstă.

- Cu vârsta, ciocul devine din ce în ce mai gros şi mai încovoiat.

- La îmbinarea ciocului cu fruntea, la cocoşii bătrâni se observă o mică adâncitură, pe când la cel de un an lipseşte, încât între cioc şi frunte este o linie dreaptă.

- Pe cioc, începând de la rădăcina lui, se formează o dungă, ce începe să se observe cam din anul patru al vieţii şi creşte mereu încât după 10 ani dunga se apropie de vârful ciocului. Acesta ar fi semnul cel mai sigur, dar sunt şi cazuri rare, când dunga nu se formează.

- La cocoşul bătrân partea inferioară a aripii este albă, pe când la cel tânăr se văd dungi de culoare închisă.

Se afirmă câteodată că şi petele albe de pe coadă, ca şi greutatea ar fi indicatoare de vârstă, dar ele depind de predispoziţia organismului nu de vârstă, deci nu pot fi luate în considerare la aprecierea vârstei.

Pentru a nu greşi, se recomandă folosirea tuturor criteriilor numai după aceasta putându-se trage concluzia. În practică ar trebui să se destingă trei tipuri de cocoşi: cocoşi tineri, cocoşi de vârstă mijlocie şi cocoşi bătrâni.

Glasul este unul din cele mai importante manifestări la vânătoarea cocoşului de munte şi constituie mijlocul de indentificare a punctului unde se găseşte cocoşul. Aşa-zisul cântec al cocoşului nu este deloc melodios şi atrăgător; poate fi numit cel mult, interesant. Se compune din două părţi; prima aşa numita toacă, constând din sunete asemănătoare cu cele rezultate prin baterea între ele a două lemne uscate. A doua parte aşa numitul tocilat, care seamănă cu frecarea unei lame de tocil pe care se ascute şi care constă din 3-4 strofe. Glasul femelei este un fel de got-got, de unde şi numele de gotcă.

Simţuri. Văzul este bun. Auzul de asemenea. De remarcat însă că în timpul tocilatului prin deschiderea tare a ciocului nu aude, deoarece i se astupă canalul auditiv, ceea ce permite vânătorului să facă câţiva paşi spre a se apropia de el.

Ecologie

Biotopul cocoşului de munte îl constituie pădurile întinse de molid de la limita vegetaţiei forestiere (1200-1500 m altitudine), cât mai puţin umblate de om şi mai puţin folosite pentru păşunat, liniştite şi ferite de pericole. Precipitaţiile de la această altitudine fac solul mai revăn, în care se dezvoltă o faună ce completează hrana vegetală a cocoşului de munte. În ţara noastră, asemenea condiţii se găsesc numai în zonele de munte, iar în ţările nordice pădurile populate de cocoşi de munte, se găsesc şi la şes.

În Europa este răspândit în Carpaţi, Alpi, U.R.S.S, ţările Scandinave, iar in număr mic în Pirinei şi Scoţia. În România se găseşte în tot lanţul Carpaţilor, mai abundent însă în Carpaţii Răsăriteni. În jundeţul Argeş este ceva mai rar, iar în Oltenia şi mai puţin frecvent.