Cocorul

Capitolul 1. Introducere

1.1 Începutul şi evoluţia vânătorii

Pentru a putea practica vânătoarea, omul are nevoie de anumite unelte şi trebuie să aplice anumite metode de vânătoare, în funcţie de specia de vânat şi de distanţa la care se găseşte. Omul primitiv a fost nevoit să se limiteze la culegerea de fructe şi, probabil, a resturilor de carne ale vreunui animal sfâşiat de răpitoare.

În comuna primitivă, vânătoarea avea caracter colectiv; oamenii îşi confecţionau armele în comun, vânau în comun, apoi împărţeau între ei prada obţinută prin vânătoare.

1.2 Foloasele aduse de vânat şi vânătoare

Foloasele directe. O bună gospodărire a avuţiilor patriei cere ca nici una dintre resursele naturale să nu fie lăsată nefolosită. Vânatul este una dintre aceste resurse şi dacă el este în număr corespunzător cu capacitate de hrănire şi de adăpost a mediului, nu stânjeneşte producţia agricolă, silvică şi zootehnică.

Concret, foloasele directe pot fi rezumate astfel:

- Carnea, vânatul comestibil

- Blănurile şi pielea de vânat colectate şi puse în circuitul economic

Foloasele indirecte. Vânătoarea este un mijloc de recreere, de refacere a forţelor fizice, pentru cei ce muncesc. Reîntorcându-se la locul de muncă, ei dau un randament mai mare.

În fine vânatul este folositor şi numai prin faptul că există şi că înfrumuseţează peisajul de la câmpie şi munte. Oamenii se delectează privindu-l. Cercetători ştiinţifici din ţară şi străinătate fac studii, cercetări, experimentări asupra fondului nostru cinegetic. Câmpia ar pierde mult din farmecul ei dacă nu ar avea iepuri, potârnichi, prepeliţe, fazani, iar pădurea ar fi lipsită de căprioare, cerbi, cocoşi de munte, mistreţi.

1.3 Pasiunea omului pentru vânătoare

Demn de remarcat este faptul că deşi se vânează, totuşi efectivele de vânat cresc; aceasta datorită ocrotirii lor de către om. Doar acele specii nu se înmulţesc, pentru care mediul s-a degradat. Când situaţia efectivelor o cere (ierni aspre, boli sau alte condiţii defavorabile), omul renunţă la vânătoare pe o anumită perioadă de timp. De asemenea sunt numeroase cazurile de populări şi repopulări cu vânat în terenuri cu fauna sărăcită. În concepţia de azi, vânătoarea este o intervenţie conştientă a omului în treburile naturii, ocrotind unele specii şi reducând numărul altora când devin dăunătoare. În acest scop se întocmesc legi, regulamente, cu scopul de a frâna pornirea de distrugere a omului, şi pentru a-l obliga la ocrotire.

În concluzie, pasiunea omului pentru vânătoare, probabil, este o rămăşiţă din vremurile străvechi, când omul vâna din necesitatea de a-şi procura o parte din hrană şi din îmbrăcăminte şi de a se apăra de fiare. Dar în cursul timpului, modul de practicare al vânătorii a evoluat, etica vânătorească l-a înnobilat, încât astăzi vânătoarea raţională caută să apere fauna ţării de dispariţia unor specii, iar recoltarea să fie făcută cu cât mai puţine suferinţe pentru vânat. Scopul de azi al vânătorii nu mai este în primul rând blana şi carnea, ci recreerea, distracţia în natură, iar dacă este vorba de vânatul mare – trofeul. De fiecare trofeu din colecţia vânătorului se leagă o amintire. Carnea este ceva secundar.

1.4 Necesitatea educării vânătorilor în spiritul ocrotirii vânatului şi a protecţiei naturii

Condiţiile principale de dezvoltare şi chiar de existenţă a vânatului sunt: hrana, adăpostul şi liniştea. Înmulţirea populaţiei şi amplificarea reţelei de drumuri, care azi ajunge şi în munţii altădată neumblaţi; schimbare radicală a câmpiei cultivate agricol, datorită monoculturilor pe suprafeţe întinse; desfiinţarea grupurilor de mărăcini şi a perdelelor de protecţie; mecanizarea şi chimizarea agriculturii, îndiguirea suprafeţelor inundabile, etc., au dus la înrăutăţirea condiţiilor de existenţă ale vânatului. Este un proces normal, ca urmare a progresului civilizaţiei, observat şi pe plan mondial, nu numai la noi. Consecinţa acestuia este împuţinarea efectivului de iepuri, scăderea catastrofal a efectivului de potârnichi pe plan european, dispariţia avifaunei acvatice din anumite regiuni supuse îndiguirilor sau drenării, împuţinarea păsărilor ocrotite de lege, care consumă insecte sau rozătoare moarte prin combaterea cu substanţe toxice, etc.

Prin transformările şi lucrările arătate mai sus, s-a împuţinat hrana vânatului, i s-a desfiinţat adăpostul şi i s-a stricat liniştea în anumite locuri. Sarcinile ce revin generaţiilor de vânători de azi şi de mâine sunt mult mai complexe decât ale vânătorilor din trecut, trecându-se de la măsuri de ocrotire la cultura vânatului. De aceea, vânătorii, trebuie să fie înarmaţi cu un bagaj bogat de cunoştinţe în ceea ce priveşte ocrotirea şi îngrijirea vânatului, şi educaţi în spiritul folosirii, cu mult discernământ, a efectivului de vânat, a păstrării şi, în măsura posibilului, îmbunătăţirea mediului în care trăieşte vânatul. Educarea vânătorilor în acest spirit este o condiţie de bază pentru reuşită.

Capitolul 2. Biologia speciilor de vânat

Cunoaşterea biologiei speciilor de vânat este de cea mai mare importanţă pentru vânătorul amator sau de profesie. Într-adevăr măsurile de ocrotire şi de punere în valoare a unei specii depind de felul ei de viaţă.

Înainte de a trata biologia diferitelor specii, este necesar să fie cunoscute câteva noţiuni care vor apare mereu, aproape la fiecare specie.

2.1 Factorii principali ai ariei de răspândire a vânatului

Factorul hrană. Atât aria de răspândire cât şi densitatea vânatului într-o anumită regiune sunt determinate, pe lângă altele, de existenţa hranei.

Factorul adăpost. Vânatul are nevoie de adăpost pentru trei motive:

- În primul rând pentru a se apăra de duşmani;

- În al doilea rând pentru a se feri de intemperii, în special de viscol;

- În al treilea rând pentru reproducere.

Factorul linişte. Reacţia vânatului faţă de linişte este diferită.