Masivul Buila-Vânturarița este localizat în partea central-nordică a Județului Vâlcea și face parte din Munții Căpățânii, situati în partea central-sudică a Carpaților Meridionali. Constituția litologică, evoluția, precum și particularitățile geomorfologice, oferă o individualitate aparte a Masivului Buila-Vânturarița în raport cu lanțul principal al Munților Capățânii.
Masivul Buila-Vânturarița se prezintă sub forma unei culmi calcaroase (alcatuită predominant din calcare jurasice) cu aspect liniar, având o lungime de aproximativ 12 km și o lătime cuprinsă între 0.5 și 2 km. Acest masiv reprezintă o unitate geologică importantă între cristalinul Munților Căpățânii și sedimentarul post tectonic din regiune .
Povestea geologică a Masivului Buila Vânturarița a început acum cateva sute de milioane de ani! Calcarele din care este constituită creasta sa-u format în Jurasic, acum145-00 milioane de ani. În acea perioadă, relieful și clima nu erau așa cum le cunoaștem noi astăzi. În vremurile acelea, clima era mult mai caldă decât acum, iar uscatul era dominat de dinozauri și păduri de gimnosperme, totodată atunci apărând păsările și primele mamifere. Muntele înalt și semeț pe care îl vedem astăzi s-a formată într-o altă zonă mai la sud, într- un bazin acoperit cu ape, la marginea oceanului Tethys (un ocean de tipuri preistorice dispărut astăzi). Muntele s-a format într-un bazin cu ape puțin adânci și calde, care au permis instalarea recifelor cu o bogată floră și faună marina: alge, corali, gastropode, bivalve, formanifere pești ososi. Resturile scheletelor acestora au format strat ele sedimentare calcaroase prin două procese numite bioconstrucție și bio acumulare. Ca mărturie a existentei de acum peste 150 de milioane de ani sunt fosile descoperite în anumite puncte din masiv. Înaintând mai aproape pe scara geologică ajungem în Cretacic, perioadă cuprinsă între anii 145 și 65 de milioane de ani, când au apărut plante cu flori ,dinozauri au continuat să domine uscatul, iar mamiferele s-au diversificat.
Tot în această perioadă au avut loc intense mișcări ale plăcilor tectonice, continentul african de desprinzâdu-se de America de Sud și lărgindu-se Oceanul Atlantic. În zona bazinului Builei a continuat procesul de sedimentare însă sub altă formă: prin transportul și depunerea materialelor sedimentare (pietriș, nisip, mâl) cărate de ape de pe continent în timpul ridicărilor și coborârilor repetate ale fundului bazinului, acestea au acoperit calcarele formate anterior. Altfel, calcarele jurasice au fost acoperite de sedimente, proces care a continuat și ulterior. Aceste sedimente au format mai apoi actualele strate de conglomerate, gresii, argilă și marne aflate peste calcare, la sud de actuala creastă. Apoi, după marea extincție de acum 65 de milioane de ani ce a dus la dispariția dinozaurilor, amoniților, belemniților și a altor specii, viața s-a diversificat din nou prin cucerirea uscatului și mării de către plante cu flori, mamifere, păsări, pești. Nivelul mării a cunoscut mai multe fluctuații, care se regăsesc astăzi în teren. Dacă studiem sedimentele depuse ulterior, continentele au căpătat forma cunoscută astăzi și s-au format lanțurile muntoase actuale (Himalaya, Alpii și Carpații). În procesul îndelungat de formare a Munților Carpați, sedimentele depuse, formate și consolidate în fostele bazine marine au fost ridicate, modificate și deplasate până în locul unde se găsesc acum (de aceea ceea ce se afla pe fundul unui bazin se află acum în vârful unui bazin montan). Repetatele mișcări tectonice și apoi eroziunea au contribuit la „definitivarea” formei și continuarea aspectului cunoscut azi .
Buila-Vânturarița este o zonă aparte în cadrul Carpaților Meridionali, făcând parte din Munții Căpățânii. Majoritatea munților de aici sunt formați din șisturi cristaline, roci dure formate de-a lungul a milioane de ani, care au fost apoi modelate de ape în culmi domoale. Dar nu și Buila, după cum am aflat. Aici, cinci râuri mai mici (Bistrița Vâlcii, Costești, Otăsău, Cheia și Olănești) au străpuns (sau doar subțiat în cazul Otăsăului) bariera de calcar a Builei, împărțind-o în patru masive cu înfățișare diferită: Masivul Arnota, culmile domoale ale Munților Cacova și Piatra, creasta Buila-Vânturarița și Masivul Stogu. Culmea principală are o lungime de circa 14 km, având însă caracter unitar doar între Valea Costești și Valea Cheia, cu o mică întrerupere în zona
Curmătura Builei. Creasta are aspect accidentat, doar pe zone restrânse având platouri netezite (Cacova, Albu), trăsătura dominantă fiind cea de culme în trepte, dominată de vârfuri rotunjite și culmi netede (Piatra), sau ascuțite (Vânturarița). Creasta Buila-Vânturarița este cel mai accidentat și înalt sector, motiv pentru care peisajul este extrem de pitoresc aici, ceea ce a determinat și numele Parcului Național. Și natura are sculptori talentați: râurile, ploaia, vântul, zăpada și gheața, care de-a lungul miilor de ani au „sculptat și modelat” relieful.
Calcarele Jurasicului superior - Cretacicului inferior din Masivul Buila-Vânturarița, Prof. Dr. Ioan Bucur, Cluj-Napoca 2013
„Pădurile primare sunt laboratoare vii, Florin Stoican, anul 2012.
Material realizat de Asociatia Kogayon pentru Administrația PN-Buila-Vânturarița MAI 2011
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
