Teoria Zonelor Monetare Optime

Teoria zonelor monetare optime (ZMO) examinează criteriile, precum şi costurile şi beneficiile intrării sau aderării la o zonă monetară comună. Beneficiile se referă îndeosebi la importul de credibilitate a băncii centrale a uniunii monetare, care reduce expectaţiile inflaţioniste şi, implicit, nivelul inflaţiei. Costurile sunt legate în primul rând de efectele renunţării la indepenţa politicii monetare şi la mecanismul cursului de schimb, ca instrumente de ajustare a potenţialelor şocuri asimetriceîntre membrii uniunii monetare.

În plus, această teorie poate fi privită drept un instrument care furnizează răspunsuri la întrebările legate de modalitatea de alegere a regimului optim al cursului de schimb. Trebuie menţionat că nu există un algoritm sau un index acceptat pe scară largă, care să indice fără echivoc dacă un stat ar trebui sau nu să adere la o zonă monetară.

O zonă monetară optimă poate fi definită ca zona geografică optimă al unei singure monede, sau al unui grup de monede, ale căror cursuri de schimb sunt în mod irevocabil stabilizate. Moneda unică, sau cursurile stabilizate, variază în comun vis-a-vis de alte valute. Graniţele unei zone monetare optime sunt trasate de alegerile statelor suverane de a participa la un etalon monetar comun. Optimalitatea este definită avându-se în vedere caracteristicile zonelor monetare optime. Trăsăturile unei zone monetare se pot referi la preţ şi flexibilitatea salariilor sau la mobilitatea factorilor de producţie.

Caracteristicile zonei monetare optime

a. Preţul şi flexibilitatea salariilor. Atunci când preţurile nominale şi salariile sunt flexibile între şi în interiorul statelor care au luat în considerare aderarea la o monedă unică, tranziţia către ajustările ulterioare unui şoc este mai puţin probabilă a fi asociată cu şomaj continuu într-o ţară şi/sau inflaţie în alt stat. Acest lucru va diminua la rândul său nevoia de a se efectua ajustări ale cursului de schimb nominal. În schimb, dacă preţurile nominale şi salariile sunt în mod rigid descendente, câteva măsuri de flexibilitate reală pot fi realizate prin intermediul ajustărilor cursului de schimb. În acest caz, pierderea controlului direct asupra cursului de schimb nominal reprezintă un cost.

b. Mobilitatea factorilor de producţie, inclusiv a forţei de muncă. Un grad ridicat de integrare a factorilor de producţie pe piaţă în interiorul unui grup de state partenere poate reduce nevoia de a modifica preţul real al factorilor şi cursul de schimb nominal dintre state ca răspuns la o anomalie. Teoria comerţului a stabilit de mult timp faptul că mobilitatea factorilor de producţie îmbunătăţeşte atât eficacitatea, cât şi prosperitatea. O astfel de mobilitate este probabil să fie neînsemnată pe termen scurt , dar şi-ar putea manifesta efectele în timp.

c. Integrarea pe piaţa financiară. Integrarea financiară poate reduce nevoia de a efectua ajustări ale cursului de schimb. Ar putea amortiza anomaliile temporare legate de intrările de capital. Cu un grad ridicat de integrare financiară, chiar şi cele mai neînsemnate schimbări ale dobânzii ar urma să determine echilibrarea mişcărilor de capital între statele partenere. Acest fapt ar reduce diferenţele

Abordarea clasică a teoriei zonelor monetare optime

La începutul anilor 1950, cea mai influentă lucrare referitoare la cursul de schimb a unui etalon monetar era "The case for flexibles exchange rates" a lui Milton Friedman, iar dezbaterea s-a bazat pe argumentele pro şi contra flexibilităţii ratelor de schimb. Acea perioadă s-a caracterizat prin regimul cursului de schimb fundamentat prin Conferinţa de la Bretton Woods şi prin controlul asupra capitalurilor, aspecte care puse în aplicare de majoritatea statelor.

Deşi existau câteva lucrări cu privire la alegerea regimului cursului de schimb, expresia "zonă monetară optimă" a fost introdusă pentru prima dată de către Robert Mundell, în lucrarea denumită "Teoria Zonelor Monetare Optime", publicată în 1961. De asemena, tot pentru prima dată s-a sugerat faptul că o zonă monetară ar trebui sa fie o regiune, ale cărei graniţe nu trebuie să coincidă cu frontierele de stat. Mundell a încercat să găsească răspunsuri cu privire la momentul când statele partenere ar trebui sa deţină o monedă proprie sau cu privire la sfera de activitate adecvată a unei zone monetare comune. La acea dată, aceste întrebări s-au manifestat cu precădere la nivel academic deoarece era greu de imaginat faptul că statele suverane ar fi abandonat monedele proprii în favoarea altui regim. În prezent, teoria zonelor monetare optime a primit un nou impuls care se datorează procesului de unificare monetară lansat de Uniunea Europeană.

Mundell a accentuat mobilitatea factorilor de producţie, în special a forţei de muncă, drept criteriu esenţial în formarea unei zone monetare optime. În opinia sa, atunci când regimul cursului de schimb într-o regiune generează şomaj într-o parte a regiunii sau obligă o altă parte a regiunii să accepte inflaţia drept remediu împotriva şomajului, atunci regimul nu este optim. În plus, dacă se identifică schimbări în cererea pentru producţie din regiunea A faţă de cea din regiunea B, iar dacă preţurile şi salariile sunt rigide, această situaţie va cauza presiuni inflaţioniste în regiunea B şi şomaj în regiunea A. Dacă cele două regiuni dispun de cursuri de schimb fixe, atunci pentru restaurarea echilibrului este nevoie de un alt mecanism de ajustare. Mundell a evidenţiat mobilitatea forţei de muncă drept mecanismul care ar putea echilibra balanţa de plaţi. Astfel, existenţa unui grad de mobilitate ridicat a forţei de muncă va determina mişcarea forţei de muncă din regiunea A în regiunea B, eliminând şomajul şi presiunile inflaţioniste. De asemenea, nevoia de a avea cursuri de schimb proprii este eliminată, fiind suficientă o politică monetară comună pentru ambele regiuni.

Prin urmare, Mundell afirma că în situaţia în care o regiune nu este caracterizată de un grad ridicat de mobilitate a forţei de muncă, atunci trebuie să se apeleze la cursurile de schimb fixe în cadrul regiunii şi la cursuri de schimb flexibile în afare acesteia. Dacă există mobilitate internă a factorului muncă, atunci nu contează regimul cursului de schimb adoptat de statul în cauză. De astfel, Mundell a accentuat importanţa flexibilităţii preţurilor şi salariilor ca mecanisme necesare pentru a face faţă unor şocuri. Dacă mobilitatea factorului muncă sau flexibilitatea preţurilor şi a salariilor caracterizează o economie, cursurile de schimb nu trebuiesc ajustate.