Taxa pe Valoarea Adăugată - Instrument al Fiscalității

1. Impozitul – instrument principal în politica fiscal-monetară

Definirea impozitului nu variaza prea mult de la un autor la altul. Astfel, Gaston Jeze retine ca “impozitul este o prestatie pecuniara, pretinsa pe cale de autoritate cu titlu definitiv si fara contraprestatie, in vederea acoperirii cheltuielilor publice”. Intr-o lucrare mai recenta, Lucien Mehl si Pierre Beltrame definesc “impozitul ca o prestatie pecuniara, pretinsa de autoritatea publica de la persoane fizice si morale, dupa capacitatile lor contributive si fara contraprestatie determinata, in principal pentru acoperirea cheltuielilor publice, si, in mod accesoriu, cu scopuri interventioniste ale puterii publice”.

Webster’s Encyclopedic Unabridget Dictionary of the English Language defineste impozitul ca fiind “quote - o suma de bani ceruta de guvern pentru intretinerea sa sau pentru anumite facilitati sau servicii perceputa asupra venitului, proprietati, vanzarii, etc”.

Din definitiile de mai sus se desprind trei elemente principale legate de impozit:

- elementul de autoritate - oricare ar fi forma impozitului el este intotdeauna perceput ca un act de autoritate, o obligatie prin constrangere. Caracterul general si obligatoriu al impozitului este prezentat si in Constitutia Romaniei;

- elementul de transfer - se bazeaza pe faptul ca impozitul este o prelevare de avutie efectuata asupra patrimoniului contribuabilului, iar veniturile din impozite se depersonalizeaza si sunt alocate acoperirii unor cheltuieli ale caror avantaje nu-i vizeaza direct pe platitorii impozitelor;

- functia largita a impozitului in lumea contemporana este asigurata de politica fiscala a majoritatii statelor care la functia traditionala financiara a impozitului (de acoperirea nevoilor colective si cele perticulare ale statului) a adaugat treptat si functia redistributiva a avutiei in societate, precum si pe cea interventionista in alocarea resurselor in economie in scopul stabilizarii cererii aggregate.

Impozitul reprezinta prelevarea obligatorie a unei parti din veniturile si/sau averea persoanelor fizice si juridice fara contraprestatie imediata sau directa si nerambursabila pentru satisfacerea intereselor de ordin general (in favoarea bugetului general consolidat la termenele precise stabilite de lege). Notiunea provine din limba latina “impositus” si din limba franceza de la cuvantul “impôt”. Plata impozitului are caracter obligatoriu pentru toate persoanele fizice si juridice si este prevazuta de lege. Astfel, pentru agentii economici, sursa este profitul, pentru proprietarii funciari este renta, iar pentru salariati este salariul. Pentru liberi profesionisti si micii meseriasi sursa impozitului este venitul realizat din activitatea pe care acestia o desfasoara. Sumele incasata la bugetul general consolidat al statului cu titlu de impozit au caracter definitiv si nerambursabil. In schimbul lor, statul nu se angajeaza la nici un contraserviciu direct si imediat, iar platitorii nu pot solicita un contraserviciu de valoare egala sau apropiata.

Impozitele indeplinesc un rol care se manifesta pe plan financiar, economic si social, diferit de la o etapa de dezvoltare a economiei la alta. Rolul cel mai important al impozitelor se manifesta pe plan financiar, in sensul ca impozitele constituie mijlocul principal de procurare a resurselor banesti necesare acoperirii cheltuielilor publice. Pe plan economic, rolul impozitelor se manifesta prin intermediul masurilor pe care acesta le ia de a interveni in activitatea economica cu ajutorul impozitelor. Prin impozite se poate incuraja o activitatea economica, folosind forma exonerarii sau se poate descuraja prin suprataxare, fapt ce releva posibilitatile statului de a folosi impozitele ca mujloc de interventie in economie. Pe plan social, rolul impozitelor se manifesta in mai multe directii, dintre care se remarca rolul lor de instrumente de redistribuire. Prin ele, statul procedeaza la redistribuirea unei parti din produsul intern brut intre persoanele fizice si juridice, intre paturile sociale si clasele sociale. Dreptul de a introduce impozite il are statul si el se exercita, de cele mai multe ori, prin intermediul organelor puterii centrale (Parlamentul) iar uneori prin intermediul organelor administratie de stat locale. Parlamentul se pronunta in legatura cu introducerea impozitelor de stat de importanta nationala iar organele de stat locale pot introduce anumite impozite in favoarea unitatilor administratiei teritoriale.

2. Taxa pe valoare adăugată – definitie si evolutie

Prin politica fiscala a unui stat, indiferent de etapa de dezvoltare pe care o parcurge, se urmareste, pe de o parte, prelevarea unei parti din venitul brut al factorilor de productie la bugetul de stat, iar pe de alta parte, prin intermediul acestuia din urma, acoperirea unor nevoie publice, in cvasitotalitatea lor aparent neproductiva, avandu-se in vedere nivelul fiscalitatii, pragul minim de echilibru al acesteia.

Una dintre cele mai moderne şi eficiente componente ale politicii fiscale din ţările europene occidentale o reprezintă taxa pe valoarea adăugată. Forma nouă de impozitare care a fost adoptată, începând cu 1 ianuarie 1970, de către ţarile Pieţei Comune, dar şi de state din afara acestei sfere a fost concepută pentru a evita impozitarea în ‘cascadă’ cum se face prin impozitul pe cifra de afaceri. Este uşor de remarcat că şi impozitul pe circulaţia mărfurilor, instituit la noi în ţară, suferă de aceeaşi anomalie fiscală a impozitarii repetate şi a impozitarii diferită a aceluiaşi produs în funcţie de modul de fabricaţie sau de destinaţie a acestuia.