Sisteme Fiscale în Abordare Multiculturală

Cultura este elementul esenţial de individualizare a oamenilor, aceasta semnificând pentru fiecare în parte mediul de existenţă ce îl caracterizează pe om, simbolul cunoaşterii şi a moştenirilor istorice. Cultura unei populaţii se află la graniţa dinte obiectiv şi subiectiv, fiind o dimensiune complexă prin esenţa sa, iar în acelaşi timp oferind unui popor identitatea de care acesta are nevoie în cel mai simplu mod prin spiritualitate şi formarea comportamentelor practice ale oamenilor. A defini cultura înseamnă, potrivit lui Grigore Georgiu, “a defini însăşi condiţia umană, în unitatea şi varietatea ei”. Cultura unui popor se materializează prin fenomenul de cultivare a spiritului, cu sens larg de educaţie, de formare a spiritului şi sufletului, de instruire şi de modelare a personalităţii pe baza cunoştinţelor şi a experienţei personale.

Noţiunea de multiculturalism este discursul modernităţii târzii, care doreşte recurgerea la interpretarea şi reevaluarea diversităţilor şi diferenţelor sociale. Noul fenomen întâlnit în cadrul societăţii contemporane, cel de globalizare şi omogenizare a existenţei umanităţii se opune vehement multiculturalismului, însă trebuie recunoscut faptul că încercările de globalizare vor avea întotdeauna un impediment invincibil în cultura popoarelor, a identităţii lor sociale. Cultura pentru un popor este la fel de importantă ca şi amprenta unei persoane, este elementul fundamental care realizează conexiunile dintre membrii unei colectivităţi. Multiculturalismul este „noua politică” ce susţine dezvoltarea grupurilor culturale ale indivizilor în peisajul unei societăţi care se află într-o continuă schimbare şi care încurajează respectul faţă de alte culturi, toleranţa comunităţilor şi libertatea individului de a se dezvolta în orice mediu cultural doreşte.

O dimensiune extrem de importantă pentru indivizi este reprezentată de societatea în care aceştia îşi desfăşoară existenţa, în principal aceasta fiind delimitată din punct de vedere geografic şi social prin statul de care aceştia aparţin. În această privinţă, cu un rol fundamental iese în evidenţă capacitatea statului respectiv de a oferi individului şansa de a avea un trai decent, de a se dezvolta conform aptitudinilor personale şi de a beneficia de un cadru social bine administrat de puterile centrale. Cel din urmă deziderat este susţinut, în fiecare ţară în parte, de politicile economice implementate şi de orientările puterilor centrale către asigurarea bunurilor şi serviciilor publice necesare populaţiei. Pentru realizarea acestui obiectiv autorităţile publice se bazează pe fiscalitate într-un grad destul de ridicat, întrucât aceasta este un element dinamic ce stă la dispoziţia statului şi de care acesta se poate folosi pentru orientarea economiei către un nivel optim şi avantajos pentru populaţie.

Fiscalitatea, după cum am mai precizat, este un element dinamic, ce se poate schimba în funcţie de conjunctura economică dintr-o anumită perioadă, însă aceasta este caracterisitică fiecărui stat în parte. Diversitatea culturală a statelor şi diferenţele în gradul de dezvoltare ale acestora îşi pun amprenta şi în domeniul fiscal, unde se întâlnesc mari variaţii în ceea ce priveşte nivelul de impozitare adoptat, dimensiunea numerică a impozitelor şi gradul de dezvoltare a sistemului fiscal.

Rolul fiscalităţii în peisajul economic şi social se evidenţiază, în principal, prin nivelul presiunii fiscale, aceasta din urmă având variaţii considerabile pe plan global. În ceea ce priveşte statele membre ale Uniunii Europene, se poate afirma că acestea sunt caracterizate de un nivel ridicat al fiscalităţii, în anul 2005 rata fiscalităţii, calculată ca pondere a veniturilor totale colectate în PIB pentru toate cele 27 state europene, s-a situat la nivelul de 39,6%, calculată ca medie ponderată. Această valoare este cu până la 13% mai mare decât media SUA sau a Japoniei. În 2006 indicele general al impozitului, adică suma impozitelor şi contribuţiilor la asigurările sociale statele membre UE se ridica la 39,9% din PIB (în medie ponderată). În comparaţie cu această cifră, doar în Noua Zeelandă se mai întâlneşte un indice care depăşeşte 35% din PIB. Ţări precum Norvegia, Finlanda, Danemarca sau Suedia, cu bugete publice reprezentând mai mult de 50% din PIB, au avut în deceniul trecut creşteri economice mai mari decât Japonia, ţara ce dispune de unul dintre cele mai rahitice bugete publice (29% din PIB), daca ne raportam la statele dezvoltate ale lumii. Mai relevant însă, Norvegia a fost campioana ratelor de creştere economică în rândul celor mai dezvoltate state, în conditiile în care bugetul său public reprezintă peste 55% din PIB, ceea ce înseamnă că taxele şi impozitele plătite de norvegieni sunt foarte mari. Norvegia şi SUA sunt ţări foarte bogate (peste 35.000 dolari/locuitor), chiar dacă rata fiscalităţii în Norvegia este printre cele mai mari, iar în SUA - printre cele mai mici.

Prezentat in cadrul Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor - UAIC Iasi