Mecanismul Prețurilor

1. CONCEPTE PRIVIND PREŢUL ŞI VALOAREA

În termeni generali, preţul reprezintă o sumă de bani primită sau plătită pentru cedarea, respectiv obţinerea unui bun sau serviciu.

Din punct de vedere al conţinutului economic, categoria economică de preţ semnifică expresia bănească a valorii bunurilor şi serviciilor care fac obiectul schimbului pe piaţă, prin vânzare-cumpărare. Preţul exprimă totodată şi relaţiile băneşti ce iau naştere şi se derulează între participanţii la reproducţia economică şi socială cu privire la exprimarea în bani a valorii tuturor bunurilor şi serviciilor.

Exprimarea prin preţ a valorii bunurilor şi serviciilor este marcată de interdependenţele ce se manifestă între preţ, etalonul utilizat (moneda) şi mărimea valorii bunurilor şi serviciilor.

Analizând relaţiile dintre preţ şi valoare, se constată faptul că între cele două categorii există raporturi de condiţionare directă, evoluţia lor având acelaşi sens. În condiţiile în care valoarea etalonului utilizat pentru exprimarea valorii mărfurilor rămâne neschimbată, este evident că modificarea într-un sens a valorii mărfurilor, sub influenţa diferiţilor factori (modificarea condiţiilor de producţie, a preferinţelor consumatorilor etc.) va determina modificarea în acelaşi sens a preţului.

Această condiţionare este însă influenţată şi de valoarea etalonului utilizat (moneda). Modificările în valoarea etalonului monetar, ca expresie a modificării conţinutului în metal preţios sau a modificării raportului de schimb faţă de alte monede, duc la modificări corespunzătoare, însă de sens opus, în nivelul preţurilor. La rândul său, modificarea nivelului preţurilor influenţează puterea de cumpărare a monedei, respectiv cantitatea de bunuri şi servicii ce se poate procura cu o unitate monetară. Astfel, o creştere a preţurilor va determina o scădere a puterii de cumpărare a monedei, echivalând astfel cu o reducere în valoarea etalonului monetar.

Din aceste considerente, este de admis că nu orice variaţie a preţului exprimă variaţia valorii bunului sau serviciului, ci se poate datora numai variaţiei etalonului monetar. În aceste condiţii măsurarea valorii mărfurilor nu mai poate fi limitată doar la suma de bani cu care se vinde sau se cumpără (preţul nominal) ci se impune şi raportarea la preţurile celorlalte bunuri sau servicii. Se formează astfel un sistem de preţuri relative, necesar pentru exprimarea valorii mărfurilor, independent de fluctuaţiile etalonului monetar.

Interdependenţele sunt amplificate şi de efectele pe care modificarea masei monetare le exercită asupra nivelului preţurilor nominale şi relative. Astfel, pentru adepţii teoriei cantitative, moneda nu modifică natura profundă a fenomenelor şi, mai ales, nivelul producţiei şi al preţurilor relative. Pentru o producţie dată, creşterea cantităţii de monedă în circulaţie se traduce printr-o creştere corespunzătoare a preţurilor nominale, fără însă a se modifica şi preţurile relative. În schimb, pentru adepţii teoriei monedei active, modificarea cantităţii de bani în circulaţie determină atât modificarea preţurilor nominale, dar şi a celor relative.

Înţelegerea raporturilor complexe dintre preţ şi valoare impune, în mod firesc, o incursiune în diferitele teorii ce explică factorii determinanţi ai valorii bunurilor şi serviciilor.

Teorii asupra valorii

Teoria valorii preia în conţinutul său legile care guvernează procesul de obţinere a valorii în economie. Fenomenul valorii, exteriorizat prin numeroase evenimente economice şi monetare, îşi va găsi prin teoria valorii cauzele şi instrumentele de influenţare, direcţiile dorite de om şi societate.

Teoria valorii muncă a fost elaborată şi susţinută de reprezentanţii economiei politice clasice.

Adam Smith pune piatra de temelie la teoria valorii muncă, afirmând că preţul real al fiecărui lucru, ceea ce fiecare lucru constă în mod real, este osteneala şi greutatea de a-l dobândi. Munca este deci, în opinia sa, măsura reală a valorii de schimb a tuturor lucrurilor. Teoria valorii muncă susţine „lipsa de valoare a apei, aerului şi a pământului, pentru că nu sunt produse ale muncii omeneşti”, deci nu au înmagazinate în ele „cristale de muncă omenească”. Economistul englez caută în mod explicit să justifice importanţa pe care o atribuie „muncii”. În lucrarea „Avuţia naţiunilor” afirmă că „munca anuală a unei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire traiului”.

Munca apare ca instrument de măsură mai potrivit decât aurul sau argintul folosite în mod obişnuit, dar care, ca orice altă marfă au valoare variabilă; iar o marfă care ea însăşi variază continuu în valoarea sa, nu poate fi niciodată o măsură exactă pentru valoarea altor mărfuri. De aici decurge justificarea recurgerii la muncă ca etalon al valorii: „numai munca este etalonul adevărat şi definitiv, după care valoarea tuturor mărfurilor poate fi întotdeauna şi oriunde apreciată şi comparată. Ea este preţul lor real; banii sunt numai preţul lor nominal”.

În explicarea valorii şi a preţului, ca expresie nominală a acesteia, trebuie făcută însă distincţia între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb. Pentru Smith, cuvântul valoare are două înţelesuri: „uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate fi numită «valoare de întrebuinţare», iar alta «valoare de schimb».

Printr-un exemplu devenit celebru, cunoscut şi sub numele de „paradoxul valorii” sau paradoxul „apă şi diamant”, Smith a analizat şi demonstrat existenţa celor două categorii de valoare a unei mărfi: valoarea de întrebuinţare şi valoare de schimb. Apa şi diamantul sunt două extreme: apa are o mare valoare de întrebuinţare şi o mică valoare de schimb, pe când la diamant situaţia este inversă. Prin acest paradox, el exclude utilitatea ca un factor determinant al valorii, concluzionând ca că utilitatea unui bun nu poate explica puterea lui de cumpărare

În concluzie, la Adam Smith valoarea de întrebuinţare este obiectiv determinată.

În ceea ce priveşte valoarea de schimb, ea este dată de „munca înglobată”; etalonul cel mai potrivit de măsurare a acesteia fiind ora de muncă. Totuşi, este conştient că pentru facilitarea schimburilor se recurge la alte unităţi de măsură, respectiv monedele, preţul natural transformându-se astfel în preţ nominal.

Pentru David Ricardo, valoarea unei mărfi sau cantitatea din oricare altă marfă cu care poate fi schimbată depinde de cantitatea relativă de muncă necesară pentru producerea ei şi nu de compensaţia mai mare sau mai mică ce se plăteşte pentru această muncă. El afirmă că mărfurile, având utilitate (pe care o considera esenţială pentru valoarea de schimb) îşi trag valoarea din două izvoare: din raritatea lor şi din cantitatea de muncă necesară pentru obţinerea lor. Raritatea poate explica doar valoarea bunurilor nereproductibile (opere de artă, vinuri rare etc.), dar pentru toate celelalte mărfuri regula rămâne una singură : „valoarea depinde de cantitatea de muncă necesară pentru producerea lor”. Aşadar, orice sporire a cantităţii de muncă trebuie să mărească valoarea acelei mări pentru care s-a cheltuit această muncă, după cum orice micşorare trebuie s-o reducă. Pentru Ricardo variaţia mărimii valorii nu mai depinde, ca la Adam Smith, de cantitatea de muncă ce se poate obţine pe piaţă pentru marfa respectivă, ci de variaţia cantităţii de muncă însăşi întrebuinţată pentru producerea ei.

1. Alexandru F. – Preţuri şi concurenţă; Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1997;

2. Babaiţa I.,Duta A. - Pieţe şi preţuri, Editura de Vest, Timişoara,1995;

3. Beju V. - Preţuri, Editura Economică, Bucureşti, 2005;

4. Moşteanu T., Dumitrescu D., Alexandru F., Obreja L - Preţuri şi concurenţă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006;

5. www.referat.preţuri.ro