Leasing-ul

CAPITOLUL I

SURSA DE FINANTARE A INVESTITIILOR

1.1. Aspecte conceptuale

Practica finantarii comertului international a cunoscut o permanenta înnoire, astfel încât, alaturi de tehnici financiar – bancare devenite “clasice”, cum ar fi creditul – furnizor, cumparator, au aparut noi modalitati ajungându-se ca activitatea financiara sa se împletesca cu cea comerciala. În acest context, al diversificarii tehnicilor de finantare, a aparut si s-a dezvoltat leasingul – o solutie de o simplitate dezarmanta, fiind imaginata pentru a da un nou impuls lumii afacerilor.

Cresterea rapida a volumului operatiunilor de leasing pe piata internationala, a fost determinata de usoara scadere a posibilitatilor de creditare, de necesarul tot mai mare de fonduri de investitii, dar si de politicile protectioniste practicate de anumite state sau grupuri de state.

Leasingul nu este înca, pentru multi, un concept usor de înteles; el separa producerea bogatiei (valorii) de proprietatea asupra mijloacelor de productie si pare ca rastoarna complet teoriile care nu pot concepe crearea de bogatie fara a fi, implicit, proprietarul mijloacelor de productie. În fapt, însa, acest lucru devine posibil, pentru simplul motiv ca pretutindeni capitalul este foarte scump, iar afacerile care consuma mult capital nu sunt neaparat si cele mai eficiente din punct de vedere financiar. În loc de a fi proprietarul unor bunuri patrimoniale producatoare de venit si a purta responsabilitatea pentru finantarea, întretinerea si înlocuirea acestora – putem pur si simplu închiria aceste bunuri patrimoniale si obtine bani din diferenta dintre costul chiriei si ceea ce se câstiga din venitul generat de respectivele bunuri. Cu un minim de capital investit si cu un management al echipamentului închiriat bine condus, se pot obtine bani din exploatarea eficienta a mijloacelor de productie si nu din proprietatea asupra acestora. Rezultatul este o eficienta financiara superioara.

Analizând definitiile date de diversi autori sau organisme internationale vom constata ca, în esenta, în ciuda unor diferente, exprima unul si acelasi lucru: achizitionarea de la furnizori de catre o societate specializata (financiara) a unor bunuri si închirierea acestora unor utilizatori (care nu dispun de resursele banesti necesare achizitionarii lor direct de la furnizor). Închirierea se efectueaza pe o perioada data, pe baza unui contract care stipuleaza conditiile de plata, cuantumul ratelor, obligatiile partilor si conditiile de transfer a bunului în proprietatea utilizatorului la optiunea acestuia.

Rezulta ca leasingul este o operatiune de finantare (creditare) pe baza unui contract specific, prin intermediul caruia utilizatorul poate folosi un bun în schimbul promisiunii de a plati chiria aferenta si, eventual, de a achizitiona în final bunul.

Sub aspect juridic, leasingul reprezinta un contract complex care permite unui agent economic sa obtina si sa utilizeze un lucru fara a plati imediat contravaloarea acestuia.

Una dintre primele încercari de a defini operatiunile de leasing este consemnata de literatura franceza, definitie care se refera doar la leasingul imobiliar (denumit credit-bail). Aceasta include acele operatiuni prin care o întreprindere da în locatie bunuri imobiliare (cumparate de ea sau construite prin efortul ei financiar) în scopul unei utilizari profesionale, cu conditia ca, indiferent de calificarea lor, sa permita locatarului sa devina proprietarul bunurilor (fie printr-o promisiune unilaterala de vânzare, fie prin achizitionarea directa ori indirecta a dreptului de proprietate a terenului pe care au fost edificate imobilele închiriate, fie prin transferul de plin drept a dreptului de proprietate asupra constructiilor edificate pentru acel locator).

In literatura germana întâlnim o definitie incompleta a leasingului (în circularele fiscale din anul 1971 si respectiv 1972), care stabileste drept criteriu unic în caracterizarea contractului, durata sa fixa si perioada în care este reesalonata restituirea capitalului investit de finantator. Aceste circulare prevad în plus urmatoarele conditii:

a) contractul sa fie încheiat pe o perioada determinata (irevocabila), timp în care nici una din parti nu este îndreptatita a proceda la reziliere;

b) cuantumul platilor facute de utilizator, sa includa, pe lânga costul de achizitie ori de productie, si toate cheltuielile accesorii suportate de societatea finantatoare.

În Italia, leasingul (locazione financiaro) este definit prin Legea nr. 183 din 2 aprilie 1986, la art. 17 alin. 2 astfel: "închirierea bunurilor mobile ori imobile, pe care finantatorul le dobândeste, ori le confectioneaza, în raport cu indicatiile date de utilizator, acesta din urma asumându-si toate riscurile pe timpul valabilitatii contractului, având si dreptul de a deveni proprietarul bunului primit în locatiune, cu conditia de a plati pretul stabilit la data încheierii". Se constata faptul ca nu se specifica nimic despre natura platilor si a pretului.

Legislatia româneasca defineste leasingul ca fiind un ansamblu de operatiuni prin care "o parte, denumita locator, se angajeaza la indicatia unei alte parti, denumita utilizator, sa cumpere sau sa preia de la un tert, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil si sa transmita utilizatorului posesia sau folosinta asupra acestuia contra unei plati numita redeventa, în scopul exploatarii sau, dupa caz, a achizitionarii bunului" (Ordonanta nr. 51/97, comple¬tata si modificata prin Legea nr. 90/28.04.1998, art. 1, alin. 1). În 1998 a aparut legea privind reglementarea activitatii de leasing care a adus unele completari ordonantei initiale. Totusi, ultimele coordonate juridice în care se desfasoara aceasta activitate au fost stabilite în 1999 prin Legea nr. 99.

Sub aspect economic, leasingul reprezinta o sursa de finantare, pe baza unui contract specific, în care finantatorul asigura fondurile necesare pentru întreaga investitie. Pe întreaga durata a contractului, închiriatorul - proprietar permite utilizatorului - chirias sa utilizeze un anumit bun în schimbul promisiunii ultimului de a efectua o serie de plati (rate de leasing). Veniturile obtinute prin leasing atât de catre finantator cât si de utilizator sunt derivate din utilizarea bunului, nu din dreptul de proprietate asupra acestuia.