Integrarea piețelor sub semnul Euro

INTRODUCERE

Integrarea europeană este, deopotrivă, un concept, o condiţie a unităţii continentului şi o rezultantă a efortului de unificare. Ea este cu atât mai importantă cu cât, în acest proces de unificare a Europei, nu s-a pornit de pe un loc gol, pe care totul să înceapă de la zero, să fie adică doar construit, ci de la o situaţie foarte grea, în care totul trebuia reconstruit, dar pe alte baze. Europa a fost mereu un spaţiu şi un mediu excepţionale, care au permis mari străluciri, dar şi mari tragedii. Cele mai mari descoperiri ştiinţifice au fost făcute pe continentul european. Principiile democraţiei şi ale drepturilor omului au fost inventate şi aplicate, înaintea tuturor, tot pe continentul european. Cele mai mari puteri ale lumii s-au aflat aici şi tot de aici au izvorât, s- au exprimat şi s-au consolidat marile valori ale civilizaţiei moderne, bazată pe cunoaştere, inteligenţă, tehnologie şi democraţie. Şi tot pe acest continent, s-au ciocnit, continuu, pe toată scala – de la deosebire, la opoziţie, conflict şi război – mai marile sau mai micile interese.

Cele mai mari şi devastatoare războaie au avut loc tot pe continentul european. Se spune adesea că războaiele n-au rezolvat mai nimic. Dimpotrivă, ele ar fi adâncit şi mai mult divizarea continentului. După fiecare război, Europa s-a reîmpărţit în noi tabere. Poate nu aceleaşi de dinainte de război, dar nici prea departe de ele. Nici după cel de al doilea război mondial, aparent, lucrurile nu au stat altfel. În realitate, războiul a dat o lovitură necruţătoare unui tip de totalitarism, dar a generat alt tip de totalitarism.

După cel de al doilea război mondial, de o parte şi de cealaltă a unui aliniament care fractura continentul european în două sisteme politice ireconciliabile – unul bazat pe o democraţie liberală, celălalt bazat pe o „democraţie“ totalitară – ostile şi cu glonţul pe ţeavă, s-au acumulat cele mai mari şi mai devastatoare cantităţi de forţe militare şi mijloace de distrugere pe care le-a cunoscut vreodată omenirea. Europa a intrat într-un fel de echilibristică a terorii, în fiecare moment fiind posibilă declanşarea, pe teritoriul ei, a unui război nuclear cu consecinţe incalculabile. Totuşi, unificarea continentului a început chiar în aceste condiţii, punându-se în aplicare, sub protecţia celui mai mare produs al expansiunii civilizaţiei europene – Statele Unite ale Americii – un vechi vis al marilor bărbaţi europeni: unificarea continentului. Mai întâi, a Vestului. Se credea chiar că Vestul poate deveni unitar, datorită, pe de o parte, valorilor care definesc civilizaţia occidentală şi, pe de altă parte, interesului Europei de Vest de a face un front comun – economic, în primul rând, dar şi politic – în faţa expansiunii marilor puteri economice ale lumii – Japonia şi Statele Unite – şi, pe plan politic, împotriva pericolului roşu. Interesant este că, deşi Statele Unite înţelegeau raţiunea uniunii economice a continentului (care devenea un concurent serios pe piaţa mondială pentru americani şi japonezi), au sprijinit comunitatea europeană, mai bine chiar decât europenii înşişi. Să fi înţeles, oare, americanii, încă din primii ani de după război, că o entitate euro-atlantică puternică şi responsabilă nu se poate realiza decât cu condiţia ca Europa să fie puternică, unitară, performantă şi democratică? Cu siguranţă că da. Pragmatismul american, simplitatea şi buna măsură i-au ajutat foarte mult pe europeni. Iar dacă Germania şi Franţa, doi pivoţi totdeauna rivali în configurarea strategică a spaţiului european, şi-au dat mâna, au făcut-o, probabil, şi sub dubla presiune americană: ca aliat pragmatic, pentru care istoria şi resentimentele nu trebuie să se constituie într-o piedică în calea progresului şi afacerilor şi, în acelaşi timp, ca partener de competiţie cu care trebuie să te lupţi, dacă vrei să câştigi un loc la masa celor puternici, dar pe care trebuie să-l respecţi şi să ai încredere în el.

Dincolo de aceste determinări concrete, marii vizionari ai Europei Unite, între care şi Jean Monnet, şi marii arhitecţi ai edificiului comunitar european vedeau mult mai departe Ei sperau şi, mai mult, credeau că, într-o zi, Europa, de la Oceanul Pacific la Ural, de la Oceanul Arctic la Mediterana, Marea Neagră şi Marea Caspică, va fi o singură entitate.

CAPITOLUL 1

CONCEPTUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ

Integrarea se constituie în principala modalitate de realizare a Uniunii Europene. Ea reprezintă un proces foarte complex prin care statele edifică o nouă comunitate ce se doreşte a fi de tip unitar, monolitic. Integrarea europeană nu este, deci, o simplă alăturare a părţilor, ci o nouă construcţie ce se realizează prin fuzionarea părţilor. Problema cea mai acută care se pune este dacă părţile rămân entităţi sau doar componente ale unei entităţi. Cu alte cuvinte, Europa Unită va fi o entitate de entităţi sau pur şi simplu o entitate. Răspunsurile la această întrebare împart europenii în două. Unii văd o Europă fără frontiere, fără state politice, adică o Europă a regiunilor, o Europă federală, alţii consideră că bătrânul nostru continent trebuie să devină o Europă a statelor, adică o entitate de entităţi.

Deşi pare o chestiune foarte simplă, filosofia integrării europene are o mulţime de subtilităţi peste care nu se poate trece dintr-o trăsătură de condei. Ea nu reprezintă voinţa unei singure persoane, chiar dacă ideea unei asemenea construcţii a aparţinut unui om, unui francez. Europenii nu s-au înţeles niciodată pe deplin. Totdeauna au existat interese, orgolii şi realităţi care au menţinut mereu linii peste care nu se putea trece, zone delicate, zone riscante şi zone conflictuale.

Europa este mai mult un rezultat al confruntării decât al armoniei. Armonie deplină nu a existat niciodată şi nu există nici acum. Dar, dincolo de toate acestea, lumea are nevoie de o entitate europeană puternică, matură şi responsabilă, care să fie, un vârf de lance în edificarea societăţilor informaţionale ale secolului al XXI-lea.

CAPITOLUL 2

UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI INTEGRAREA EUROPEANĂ

Strategia europeană de integrare nu este un document care trebuie aplicat, ci un complex de concepţii şi acţiuni ce pune în operă o decizie politică stabilită prin tratatele asupra Uniunii Europene. O astfel de strategie vizează absolut toate aspectele – de la cele teoretice şi metodologice la cele practice, aplicative – şi se bazează pe mecanisme procesuale flexibile şi adaptabile la condiţiile concrete ale situaţiei, fără a se scăpa nici o clipă din vedere obiectivul esenţial al integrării europene: realizarea unităţii economice, politice, sociale, culturale, informaţionale, de securitate şi apărare a continentului, creşterea rolului Europei în lume şi asigurarea funcţionării eficiente a mecanismelor civilizaţionale europene.