Formele integrării economice

1. Primii paşi spre integrarea economică

În sens psihosocial, integrarea desemnează procesul de înţelegere şi acceptare a unor reguli şi principii care îi permit unui individ să reacţioneze conform normelor şi valorilor care guvernează grupul din care face parte.

În sens politic, integrarea desemnează procesele care au ca scop acceptarea de către grupuri sau de către state a instituţiilor, a unei puteri sau a unui mod de a acţiona al unui grup mai vast sau al unei societăţi dominante.

În sens economic, integrarea desemnează fie un proces, fie un rezultat. Ca proces, integrarea este un ansamblu de măsuri luate pentru înlăturarea discriminărilor între agenţii economici din diferite ţări (înlăturarea barierelor vamale, a diferenţelor de fiscalitate etc.). Ca rezultat, integrarea se exprimă prin existenţa unui spaţiu economic unificat

Integrarea economică este procesul unificării economice complete a unor economii naţionale distincte şi autonome. Această unificare constă într-o liberalizare a tuturor activităţilor comerciale şi financiare, în aşa fel încât posibilităţile de iniţiativă şi activitate economică pe ansamblul teritoriului integrat să fie identice, pentru fiecare cetăţean al fiecărei ţări din sistemul integrat, cu cele existente anterior în fiecare ţară în parte. Integrarea economică realizează o uniune comercială şi financiară care poate deveni suportul unei uniuni monetare, sociale, juridice şi politice (Fernand Baudhuin. Dictionnaire de l'économie contemporaine, Marabout, Paris, 1969, p. 146).

Integrarea economică poate fi definită şi ca o uniune economică între ţări care au adoptat un tarif extern comun şi politici comerciale comune şi care şi-au eliminat restricţiile în comerţul reciproc. O asemenea uniune implică armonizarea politicilor industriale, sociale şi monetare, a unui curs de schimb concertat şi, în cele din urmă, o monedă comună

Conceptul de integrare în sens general, într-o accepţiune actuală, reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru. Sistemul poate să preia caracteristicile elementelor constitutive sau poate să-şi formuleze propriile caracteristici, complet autonome. Structura nou creată poate fi considerată drept integrată numai atunci când relaţiile care se stabilesc între elementele care o compun sunt stabile pe o perioadă îndelungată şi generează efecte perceptibile la nivelul fiecărei unităţi componente

Conceptul integrării economice a reprezentat esenţa gândirii politice europene după cel de al doilea război mondial. Interesant este faptul că acest concept a avut un rol esenţial în reaşezarea peisajului postbelic european chiar dacă Europa era împărţită în două zone politice diferite, cu sisteme economice diametral opuse. Atât la vest, cât şi la est, integrarea economică a fost concepută şi realizată, atât ca instrument vital al reconstrucţiei economice, cât şi pentru asigurarea unei poziţii favorabile în confruntarea politico-militară, specifică perioadei Războiului Rece.

S-a semnat la Torino un protocol între reprezentanţii Franţei şi Italiei în vederea instituirii unei sarcini vamale, care era menită să ducă la adoptarea, în termen de un an, a unui tarif vamal comun. Însă, divergenţele dintre cele două ţări privind politica economică în domeniul finanţelor, comerţului, agriculturii, ocupării resurselor umane etc au împiedicat ratificarea tratatului. S-a încercat chiar crearea unei uniuni şi mai largi între Franţa, Italia si ţările Benelux, care să ducă la liberalizarea schimburilor între ţările membre şi stabilirea unei zone monetare comune, dar şi în acest caz, divergenţele apărute, mai ales în legatură cu reducerea taxelor vamale, au împiedicat realizarea proiectului. Nefinalizat va fi şi acordul din 1950 dintre Marea Britanie şi ţările scandinave, care viza liberalizarea mişcării mărfurilor și capitalurilor în zonă.

Din multitudinea acestor proiecte două vor ajunge să fie viabile, concretizate în instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi Uniunea Economică Benelux.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) s-a creat la 18 aprilie 1951, prin semnarea la Paris de către reprezentanţii Franţei, Italiei, RFG, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului a tratatului de constituire, ce ulterior a fost ratificat de ţările respective şi a intrat în vigoare la 25 iulie 1952.