Cap I. Noţiunea de pârghie
Pârghia, termen ce provine din fizică, este definită în Dicţionarul limbii române ca “Bară rigidă care se sprijină pe un punct de articulație fix și asupra căreia se exercită o forță activă și o forță rezistentă”1. Acest termen, însă, este adaptat domeniului economic, semnificând “o categorie finaciară utilizată ca instrument de influenţare a activităţilor economice şi sociale”2. Suportul obiectiv pe care se bazează tipul acesta de instrumente îl reprezintă interdependenţele dintre activităţile reale şi cele financiare.
Autorul Iulian Văcărel afirmă că: „Metodele de prelevare şi de plată capătă caracter de pârghie, în măsura în care, asigurând înfăptuirea funcţiei de repartiţie a finanţelor, influenţează pozitiv anumite laturi ale activităţii economice în diverse faze ale procesului reproducţiei sociale.”3 Există o multitudine de categorii financiare, dintre care se numără impozitele, cheltuielile, bugetul, creditul, asigurările şi altele, care exprimă pârghii financiare în condiţiile în care favorizează rezolvarea unor probleme de ordin economic şi social. O altă condiţie de folosire a acestui tip de instrumente financiare îl reprezintă ameliorarea performanţelor din cadrul unor activităţi economice şi sociale.
Pârghiile financiare pot constitui un subsistem al mecanismului finaciar prin funcţionarea concomitententă a mai multor pârghii. Pentru conceperea şi funcţionarea acestui subsistem de pârghii este necesar de menţionat o serie de cerinţe ce exprima rolul acestora. O prima cerinţă constă în încadrarea organică a pârghiilor în sistemul categoriilor existente şi îmbinarea organic a acestora cu anumite norme şi normative economico-financiare. În al doilea rând este nevoie de armonizarea tuturor pâghiilor financiare în scopul completării reciproce ale acestora şi a evitării acţunii de anihilare dintre acestea. O altă cerinţă constă în acţionarea diferenţiată a pârghiilor în raport cu specificul ramurilor de activitate. O ultimă cerinţă pentru ca subsistemul pârgiilor să funcţioneze corect este luarea în considerare a conexiunilor existente între acestea şi celelalte componente din mecanismul economico-social.
Cap II. Cheltuielile publice
2.1. Conceptul de cheltuieli publice şi conţinutul acestora
Definirea conceptului de cheltuială publică are mai multe sensuri, importante fiind cel juridic și cel economic.
Sub aspectul juridic, cheltuiala publică reprezintă o plată din cadrul funcţionării înstituţiilor publice și a realizării activităților cu caracter public, încluzînd în această categorie și înstituțiile cu capital de stat.
În accepțiunea economică, cheltuiala publică reprezintă procesele economice de repartiție a produsului intern brut, ce se concretizează prin alocarea și utilizarea resurselor bănești, în scopul realizării acțiunilor ce satisfac nevoile de interes public la nivel national sau local. Aceste procese economice se desfasoară între autoritațile publice pe de o parte și persoanele fizice și juridice, pe de alta parte.
Conţinutul cheltuielilor publice este reprezentat de procesele și relațiile economice în forma băneasca prin care sunt distribuite și utilizate fondurile financiare publice, avându-se în vedere în acest caz conţinutul cheltuielilor publice ce se refera la relațiile de redistribuirea produsului intern brut.
O altă interpretare a conceptului de cheltuială publică o reprezintă caracterul propriu al activităților ce antrenează alocarea și cheltuirea de resurse bănesti direct sau prin intermediul bugetului public. Acest aspect al cheltuielilor publice are un sens larg, semnificând ansamblul activităților din domeniul public, și un sens restrâns, cand este vorba de activitățile desfășurate în institutiile publice, cheltuielile acestora fiind reflectate în bugetul public.
Noțiunea de cheltuială publică se poate interpreta și din punct de vedere al abordarilor în concepșie clasică sau în concepție modernă. Astfel clasicii definesc noțiunea de cheltuială publică ca fiind “o consumație cu character definitiv, nerecuperabil”4. Clasicii scot în relief sensul negativ al noțiunii, prin care este afectată mărimea produsului național și prin care se produce o diminuare a avuției naționale. În concepția modernă, rolul statului este vazut în altă ipostază decat în concepția clasică, acesta fiind “un simplu consumator de resurse pentru îndeplinirea sarcinilor tradiționale”5. Rezultă că în această concepție cheltuielile reprezintă procese de alocare a resurselor ce au ca scop folosirea într-un mod mai rațional a acestora.
Universitatea Alexandru Ioan Cuza
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
