Armonizare fiscală și convergență fiscală

Armonizare fiscală VS Convergenţă fiscală

ARMONIZAREA FISCALA

Armonizarea fiscală reprezintă setul de măsuri adoptate de mai multe ţări, de regulă membre ale unei uniuni vamale sau ale unei zone de liber schimb, menite să realizeze uniformizarea regimuli fiscal din acele ţări. Armonizarea fiscală este o denumire generică ce desemnează un continuum de situaţii, mergând de la “unificarea (sau egalizarea) fiscală”, respectiv a ratelor şi bazelor de impunere, ca şi a regulilor şi procedurilor de colectare a impozitelor, până la simpla “coordonare fiscală”, prin care se înţelege asigurarea coexistenţei concertate a regimurilor fiscale din diferite state în cazurile unde există motive de conflict sau este necesară o acţiune combinată, astfel încât sistemele fiscale să urmărească aceleaşi obiective, iar autorităţile fiscale naţionale să coopereze pentru a evita “externalităţi negative”.

“Armonizarea fiscală”, în cea mai răspândită accepţiune a acestui termen, ar presupune punerea în acord a unor sisteme fiscale naţionale, realizându-se un întreg ordonat şi coerent, fără însă ca părţile sale componente să fie identice. Din punct de vedere strict teoretic, “doza” potrivită de armonizare fiscală este aceea care elimină disparităţilor dintre sistemele fiscale naţionale până la punctul în care acestea nu mai distorsionează alocarea resurselor între state, fără a fi anulate stimulentele care decurg din concurenţa fiscală. Atingerea în practică a acestui deziderat este însă mai degrabă iluzorie.

OBIECTII

Nu există unanimitate cu privire la oportunitatea armonizării fiscale. Principalele obiecţii se referă la:

- eliminarea concurenţei fiscale, cu corolarul nevalorificării valenţelor sale pozitive;

- posibilitatea ca diferenţele între ratele de impunere să fie pe deplin justificate de alte consideraţii: e.g., rate mai scăzute reflectă intenţia compensării unor dezavantaje locaţionale, pe când rate mai înalte reflectă posibilitatea de a exploata rente locaţionale;

- concurenţa între sistemele naţionale de reglementare nu se reduce la sistemul fiscal: “nu este evident de ce politicile fiscale necesită armonizare internaţională când importante diferenţieri există sub aspectul multor altor atribute ale guvernelor”;

- eficienţa sistemelor fiscale nu se judecă în abstract, ci în legătură directă cu factorii materiali şi culturali: ea presupune ca fiecare guvern să ofere combinaţia de bunuri publice care corespunde preferinţelor cetăţenilor săi şi care este finanţată prin sistemul de taxe şi impozite considerat cel mai echitabil de către contribuabili;

- încălcarea „suveranităţii fiscale” a statelor; aşa după cum s-a arătat, însă, în literatură, suveranitatea fiscală nu poate fi înţeleasă drept libertatea nelimitată a statelor de a-şi alege

propriile tipuri de impozite şi baze şi rate de impunere: această opţiune este oricum constrânsă – de forţele pieţei, ca şi de obligaţii internaţionale.

În aceste condiţii, este mai natural ca „suveranitatea” să se refere la administrarea de către fiecare stat a instrumentelor sale fiscale, iar în acest caz armonizarea este mai degrabăun adjuvant decât un impediment.

Armonizarea fiscală a făcut subiectul a numeroase dezbateri încă de la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene, temeiul juridic al acesteia fiind prevăzut în Tratatul de la Roma, în anul 1957.

Prima etapă a procesului a fost caracterizată printr-un efort de armonizare a sistemelor de impozitare (armonizarea structurală şi armonizarea cotelor de impunere). Nivelurile diferite de dezvoltare economică şi de performanţă ale economiilor statelor membre, precum şi existenţa unor sisteme şi politici sociale diferite la nivelul acestora, au constituit obstacole în calea procesului de armonizare fiscală, astfel că în a doua etapă atenţia s-a axat pe acele măsuri care să permită crearea condiţiilor pentru funcţionarea Pieţei Unice, mai exact pe armonizarea impozitelor indirecte (taxa pe valoarea adăugată şi accize).

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE