Abordări Moderne Privind Economia Publica

Obiective : Studierea acestui capitol oferă viitorilor specialişti posibilitatea de a deprinde competenţe în ceea ce priveşte:

- utilizarea corectă a termenilor şi definiţiilor ce ţin de utilizarea eficientă a resurselor publice,

- înţelegerea optimului Pareto,

- utilizarea categoriilor de bunuri cu care se operează în ecoomie.

Cuprins :

1.Economie publică şi optimul lui Pareto

2.Bunuri publice şi bunuri private, teoria lui Coase

3. Teme de control

4. Verificarea cunoştinţelor.

5. Bibliografie

1. Economie publică şi optimul lui Pareto

În economia politicilor publice este important să se cunoască condiţiile în care statul poate interveni într-o economie de piaţă, iar abordarea se poate realiza în mai multe moduri:

- fie pornind de la superioritatea unor mecanisme de alocare faţă de altele;

- fie abordând problema într-o manieră pragmatică, soluţionând întrebarea: este mai bine să încredinţezi rezolvarea statului sau pieţei ?

Economiştii preferă de cele mai multe ori prima atitudine, intervenţia statului find percepută diferit, astăzi, fiind date trei mari răspunsuri:

1. primul este cel al Economiei Bunăstării: piaţa concurenţei pure şi perfecte este cel mai bun mecanism de alocare posibil, dar în unele situaţii, aceasta nu poate îndeplini condiţiile cerute de o alocare optimă. Astfel, putem admite intervenţia statului din moment ce acesta va fi satisfăcut în condiţiile unei alocări optime.

2. al doilea este cel al Noii Economii publice numită, nu fără ambiguitate, Şcoala alegerilor colective sau publice. Aceasta reprezintă contrariul abordării precedente, considerând că situaţiile în care piaţa nu poate face faţă condiţiilor de optim sunt înşelătoare şi că deschiderea de noi pieţe între agenţii privaţi permite întotdeauna atingerea optimului fără a fi necesară intervenţia statului. Dimpotrivă, intervenţia statului nu poate decât să conducă la dificultăţi: deoparte de a produce « bunuri publice », aceasta ar produce mai degrabă un ’rău public’.

3. ultima abordare este cea a politicilor publice care consideră că problema trebuie pusă într-o manieră diferită, piaţa, ca şi alocarea publică, prezentând variaţii structurale. În loc să se urmărească trasarea unei frontiere optime, ar fi mai bine să se observe că fiecare dintre cele două mecanisme de alocare prezintă posibilităţi şi limite, mai degrabă complementare decât concurente, adevărata problemă constând în găsirea dozării lor optime confruntată satisfacerii necesităţilor sociale.

În 1927, Pareto propunea un criteriu care permitea stabilirea celei mai bune alocări a resurselor, dintre mai multe posibile. O alocare a resurselor este preferabilă dacă permite alocarea bunăstării unui individ fără a diminua bunăstarea celorlalţi indivizi care constituie alături de primul, societatea. Plecând de la momentul în care nu se mai poate modifica alocarea resurselor în sensul creşterii bunăstării unui individ, fără a reduce satisfacţia a cel puţin unui alt individ, alocarea resurselor poate fi considerată optimă.

Pentru a ilustra optimul, considerăm o societate compusă din doi indivizi, A şi B.

Există trei situaţii posibile în această economie pe care le vom reprezenta printr-o combinaţie între satisfacţia lui A şi cea a lui B pentru fiecare alocare posibilă a resurselor ( figura 1).