Nietzsche încearcă să demonstreze că tot ceea ce ne apare nouă ca şi conştient este un fenomen final, rezultat. El încearcă să distrugă concepţia conform căruia noi înţelegem lumea ca şi cum nimic în afara gândirii nu ar acţiona şi nu ar fi real.
Se aduce în discuţie epistemologia şi anume se vorbeşte despre gândirea privită din momentul iniţial. În viziunea sa conceptele despre viaţa de dincolo sunt o moştenire de la omul cuminte din punct de vedere raţional, care îl fac pe om să creadă în ipoteza conform căreia „în temeiul lucrurilor totul se petrece atât de moral încât raţiunea umană are dreptate”.
După cum ştim omul nu are o „cunoaştere absolută” astfel că intelectul nu se poate critica pe sine. Pentru a putea face acest lucru, facultatea de cunoaştere ar trebui să fie în raport cu „realitatea adevarată”. Pentru a putea exista cunoaşterea absolută la om, ar trebui să „Ceva”, un „în sine”. Ceea ce devine pentru noi conştient, trebuie să fie dependent de utilitatea practică a conştientizării.
Pentru Nietsche fenomenul devine lumea noastră interioară; astfel tot ceea ce devine conştient a fost mai întâi prelucrat, prin percepţie. Percepţia se realizează prin asocierea gândului, sentimentelor cu obiectul. Cauzalitatea, în acest context, nu poate fi explicată deaorece asocierea dintre afecte se produce mult prea rapid astfel încât noi nu le putem sesiza. Gândirea este un act, care nu reprezintă altceva decât o ficţiune, din perspectiva teoreticienilor cunoşterii. În schimb spiritul pur, adică actuantul, este cel care gândeşte. Spiritul are deci originea actelor gândirii. Astfel se ajunge la ipoteza „atât actul cât şi actuantul sunt simple plăsmuiri, ipoteză despre care filosful spune că este falsă.
Lumea interioară de care noi suntem conştienţi prin intermediul „simţului intern” este o amăgire iar voinţa este vazută ca o cauză a evenimentelor. Gândurile prin succesiunea lor (din perspectiva logicianului gândurile determină alte gânduri), nu se află într-o înlănţuire cauzală.
Nietzsche nu crede că plăcerea şi durerea sunt cauze ale reacţiilor noastre, sensula cestor două stări este acela de a induce aceste reacţii, ci că placerea şi durerea sunt fenomene asociate, fiind nişte efecte în interiorul procesului în curs de reacţie. Cu alte cuvinte, reacţia se produce la stimularea sentimentului de plăcere sau durere.
În fenomenismul lumii interne se inversează relaţia dintre cauză şi efect. Nietzsche explică acest lucru prin faptul că noi ne imaginăm cauza după ce efectul a avut loc, astfel procesul este opus lumii exterioare. Acest proces de inversare a cronologiei este valabil şi pentru succesiunea gândurilor: căutăm temeiul unui gând înainte ca temeiul să apară.
Cum apare experienţa interioară? Ne reprezentăm o cauză prin stimularea centrilor nervoşi, apoi cauza descoperită apare în conştiinţă. Însă această cauză nu corespunde unei cauze reale. Ea apare de fapt prin experienţele interioare ale memoriei. Memoria este cea care stochează evenimentele trecute, astfel că ea poate asocia ceva cu o cauză din trecut, care acum poate fi falsă. Cu alte cuvinte, experienţa interioară nou apărută este explicată printr-un limbaj vechi, deja cunoscut, deci poate fi înţeleasă greşit.
Cunoaşterea funcţionează ca un sentiment al puterii, prin urmare atunci când puterea sporeşte cunoaşterea se amplifică odată cu ea. Astfel ca pentru o specie să îşi dezvolte şi conserve puterea este nevoie ca gradul de voinţă de putere a speciei să fie ridicat.
În subcapitolul „Credinţa în „Eu”. Subiectul”, filosoful spuen că faptele nu ar exista fără interpretarea lor, deaorece nu putem stabili nici un fapt „în sine”.
Lumea este aşadar interpretată de catre nevoile, instinctele noastre. Noi vedem lumea din perspectiva nevoilor naostre. Pentru Nietzsche instintele nu sunt altceva decât dorinţa, setea de a domina.
Atunci când cunoaşterea omului este limitată, nu mai vorbim despre adevăr ci despre linii de orizont ale cunoaşterii. Nietzsche vorbeşte despre axioma lui Descartes (numele latinesc Cartesius) „Eu gândesc”, unde gândirea este cauzată tocmai de acest „Eu”. Însă prin fraza „Se gândeşte: prin urmare cel care gândeşte există” nu este altceva decât obişnuinţa noastră gramaticală, adică de a se atribui unei fapte o persoană. Astfel iposteza nu este decât o credinţă puternică. Dacă luăm în vedere acest „se gândeşte” observăm că există gânduri, prin urmare nu există altceva decât „realitatea gândului”. Descartes dorea să demonstreze realitatea în sine a gândului.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
