Scurtă analiză a banchetului lui Platon

Pentru a aborda analiza Banchetului, noi ne putem opri la discursul lui Socrate. Este foarte sigur ca alte cinci discursuri contin o mare parte de adevar, pe care Platon il retine pentru propria sa teorie. Dar trebuie sa recunoastem de asemenea ca aceasta parte de adevar fiind lamurit degajata in discursul lui Socrate, uneori cu referinta la opiniile unora sau altora, acest ultim discurs trebuie sa demonstreze valabilitatea doctrinei platoniene despre Iubire. Avem deci nevoie sa analizam doar aceasta parte a Banchetului.

O studiere a iubirii se imparte evident in doua parti: se va determina mai intai natura sa, mai apoi se va spune care sunt efectele sale: acesta-i planul lui Aghaton. Nu e suficient totusi de a afirma necesitatea de a defini, apoi, imediat dupa, sa ne marginim la laudarea meritelor a ceea ce trebuie sa definim. Care este deci natura iubirii? Trebuie mai intai sa privim in fata aceasta intrebare despre natura iubirii intr-o maniera foarte generala. Dragostea este prin esenta dragostea de ceva, sau nu? intrebarea pusa e analoga la aceasta, a carei ocazii ne este precis furnizata prin posibilitatea de a interpreta prima intrebare intr-un mod gresit: un tata sau o mama, in calitate de tata si de mama nu au nevoie ei de ceva, sa stie de la un fiu sau de la o fiica? De asemenea vom spune, dragostea e neaparat dragostea de ceva. Daca iubirea este iubirea de ceva, de ce anume? aceasta noua intrebare trebuie sa fie examinata cu aceeasi generalitate ca si precedenta. Poti sa raspunzi spunand ca iubirea doreste ceea ce iubeste si, ca daca ea doreste, inseamna ca ei asta-i lipseste. Aici nu-i o simpla verosimilitate, dar o consecinta necesara de premise puse: un om mare si puternic, de exemplu, nu va dori sa fie mare si puternic, caci el de acum este astfel. E posibil ca un observator superficial sa pretinda totusi ca dorinta poarta deseori ceea ce ai sau sa fi eu sanatos sau bogat, asta nu ma-mpiedica sa doresc sa fiu sanatos, sa doresc sa fiu bogat. Dar va trebui atunci sa raspunzi ca ceea ce-ti doresti, de a fi sau de avea, in continuare, sau de a fi inca ceea ce esti acum.

Iubesti deci ceea ce n-ai acum, sa stii pastrarea de sine in viitor de care sa te bucuri acum.

Insa iubirea, se spune, e iubirea frumosului si nu a uratului. Daca iubirea este iubirea a ceea de ce esti lipsit, trebuie neaparat de admis ca iubirea e lipsita de frumusete, ca prin urmare, contrar a ceea ce spune Aghaton, nu este frumoasa. Exista o serie irezistibila de consecinte asupra identificarii frumosului si binelui.

Dar din faptul ca iubirea nu este frumoasa, nici buna, nu rezulta sa fie neaparat rea. Se va spune deci despre iubire ca este ceva intermediar intre frumos si urat, intre bun si rau: incepand de aici personajul lui Diotime intra in scena. Dar toata lumea oare nu e de acord sa recunoasca ca iubirea e un mare zeu? Insa cum asta ar fi posibil, caci zeii poseda tot ce-i frumos si bun si ca iubirea, din contra e lipsita de frumos si de ...