Scurt Istoric al Legendarului Faustus

I. Introducere

Mitul este o povestire fabuloasă cu caracter sacru, prima treaptă a cunoaşterii care expune diferite credinţe ale popoarelor, a zeilor şi eroilor legendari.

Mitul reprezintă o punte de legătură dintre lumea sacră şi lumea profană. El reprezintă un vis al omului de a-şi integra existenţa sa într-un univers sacru.

Prin limbaj, mitul coboară către înţelegerea omului, iar prin povestire, trăirea evenimentelor este mult mai posibilă.

Mitul oferă o istorie exemplară, prin povestirea lor omul este îndemnat sa confere un sens pozitiv acţiunilor sale.

Eliade consideră mitul o simplă naraţiune sau o descriere a unei întâmplări sacre ce are ca scop regenerarea timpului însuşi. El sesizează legătura dintre mit şi sacru afirmând: „Nu există mit dacă nu există dezvăluire a unui mister, revelaţia unui eveniment primordial care a întemeiat fie o structură a realului, fie un comportament uman”.

În lucrarea „Mituri, vise şi mistere”, Eliade îşi pune întrebarea dacă mitul a dispărut într-un mod serios din societatea contemporană. Acestei întrebări el răspunde: „La nivelul experienţei individuale, mitul nu a dispărut niciodată complet: el se face simţit în toate visele, fanteziile şi nostalgiile omului modern, iar enorma literatură psihologică ne-a obişnuit sa regăsim marea şi unica mitologie în activitatea inconştientă şi semi-conştientă a oricărui individ.”

II. Scurt istoric al legendarului Faustus

Faust sau Faustus (în latină „de bun augur” sau „ norocos”) este protagonistul unei clasice legende germane. Deşi un savant de mare succes, el este nemulţumit, şi face un pact cu diavolul, schimbând sufletul său pentru cunoaştere nelimitată şi plăceri lumeşti. Povestea lui Faust stă la baza multor lucrări literare, artistice, cinematografice şi muzicale. Sensul cuvântului şi numelui a fost reinterpretat de-a lungul timpului. Faust, şi adjectivul faustian, sunt adesea utilizate pentru a descrie un aranjament în care o persoană ambiţioasă renunţă la integritate morală pentru a obţine putere şi succes: proverbialul „pact cu diavolul”.

Faust din cărţile cele mai vechi - precum şi baladele, dramele şi piesele de teatru cu marionete care au izvorât din ele - este irevocabil blestemat pentru că el preferă cunoaşterea umană în faţa celei divine; „a lăsat Sfintele Scripturi deoparte, a refuzat să fie numit doctor în Teologie, dar a preferat să fie numit doctor în Medicină”.

Piese de teatru şi de păpuşi bazate vag pe această legendă au fost populare în întreaga Germanie, în secolul XVI, reducând de multe ori pe Faust şi Mefisto la figuri de distracţie vulgară. Povestea a fost popularizată în Anglia, de Christopher Marlowe, care i-a dat un tratament clasic în piesa „Tragica istorie a doctorului Faust”.

Adevăratul Faust îşi găseşte desăvârşirea abia în drama cu acelaşi nume a marelui scriitor german J.W. Goethe, 200 de ani mai târziu. Lucrarea sa cuprinde două părţi. În ea, Goethe a creat tipul omului care nu se mulţumeşte numai cu ştiinţa rigidă din cărţi ci vrea să cunoască tainele universului, ca astfel să devină el stăpân al forţelor naturii. După ce gustă toate plăcerile vieţii şi capătă o bogată experienţă, eroul dramei găseşte, la sfârşitul părţii a doua, fericirea desăvârşită în munca creatoare spre binele omenirii. Muzicienii s-au avântat cu entuziasm spre poemul lui Goethe simţind că inspirându-se din el, vor aduce un suflu mai puternic de tragism în această artă care renunţase la fermecătoarea ei puritate şi naivitate.

Thomas Mann în “Doctor Faustus” (1947 - Doktor Faustus: Das Leben des deutschen Tonsetzers Adrian Leverkühn, erzählt von einem Freunde) adaptează tragedia goetheană secolului XX: Adrian Leverkühn, un muzician de geniu, care contractează o boală venerică în urma unei vizite într-un bordel, pentru a-şi vedea supranatural intensificate forţele creatoare, îşi vinde sufletul diavolului, condamnându-se astfel unei pustietoare dezumanizări.