Scara lui Platon

Fiind un dialog despre dreptate şi justiţie, Republica (Politeia, mai exact Constituţia sau Guvernamântul) are mai multe deschideri mai ales către filosofia politică şi către cea morală, dar şi către filosofia artei, cea a istoriei religiei, către antropologie, către filosofia imaginarului, către filosofia şi istoria mentalitaţilor şi nu în ultimul rând către ontologie şi filosofia conştiinţei şi cunoştinţei.

„Alegoria liniei” –sfârşitul cărţii a VI-a (509 d-511e) –pare să fie o expunere a doctrinei, în rezumat, aproape dogmnatică, aşa cum şi cât impune didactica, prea puţin aporetică, mai deloc interogativă, pe scurt, lucru deloc specific lui Platon, aşa cum el însuşi avea să marturisească: „nu există vreo lucrare de-a mea pe această temă si nici nu va exista vreodată; căci nu e de fel ceva pusa în vorbe, ca alte învăţături; ci doar printr-o lungă experienţă a lucrului acesteia şi printr-o convieţuire cu el se poate întampla ca dintr-o dată, tâşnind ca din foc, să se înalţe o lumină care odată ivită în suflet, se hrăneşte din ea însăşi”.¹

Schematica de la 509 d- 511e, la o primă lectură, pare a fi neplatonică, la o a doua însă, îşi dezvăluie o îndoială atât de radicală, încât în mai mare măsură, ca de oriunde altă parte, de aici se observă marea ruptură de Parmenides.

La prima mişcare, pentru a admite, două mari planuri în structura realului: unul, Inteligibilul şi altul Sensibilul sau Vizibilului. Să presupunem „o line secţionată în două parţi egale, împărţind apoi pe fiecare din aceastea, în aceeaşi proporţie” se va ajunge la următoarea „scară” a realului: în ordinea Sensibilului, primul segment, de limită, ar fi al imaginilor, iar tuturor vieţuitoarelor, al tuturor celor generate şi al obiectelor, iar în aceea a Inteligibilului, tot de jos în sus, mai întâi este secţiunea obiectelor matematice, ca apoi să fie Idéai însăşi.

¹ Ep. VII, 341 c-e. Platon - Republica (traducere, comentarii, note de Andrei Cornea)

Domeniul vizibilului este împărţit în două segmente: „clarităţii şi neclarităţii” obiectului, i.e. al gradelor de alethia sau de neascundere (de „adevăr”):

L1- „imaginile”, e.g. umbre, imagini ale obiectelor în apă sau în oglindă etc.³, simbolizînd cunoaşterea cea mai sigură a devârului celui mai ascuns, fiind copia unor originale care se află la al doilea nivel ontologic.

L2- nivelul „obiectelor” multiple, e.g. plante, animale etc. Entităţile din L1 „seamănă” cu cele din L2, fiind imagini neveritabile ale acestora. Trecând la L2, se ajunge la un nivel mai neascuns al neascunsului, aflandu-se întrun grad mai mare ce sunt lucrurile în autenticitatea sau „adevarul” lor. Ele nu sunt realmente aşa cum ne apar aici. „Criteriul pentru distingerea acestor segmente ale liniei au fost adevărul şi lipsa de adevăr; iar imaginea stă faţă de original precum domeniul opiniei faţă de cel al cunoaşterii”¹.

Domeniul inteligibilului se împarte, de asemenea, în două segmente:

L3- obiectele matematice, e.g. dreptunghi, cerc, număr etc. Cunoaşterea matematică (dianoia) e o cunoaştere raţională din ipoteze, ea bazându-se pe „postularea” unor concepte şi enunţuri prime, neîntemeiate pe altceva, evidente. Din ele se deduce