Recenzie la micul tratat al marilor virtuți - Sponville

La întrebarea ce este o virtute – după cum arată şi autorul cărţii de faţă, André Comte-Sponville – răspunsurile care s-au dat, în ceea ce poate fi numită calea regală a tradiţiei etice europene, sunt, în genere, de acest tip:

O virtute este o forţă care acţionează, sau care ar putea să acţioneze;

Virtutea înseamnă putere, dar nu orice fel de putere, ci o putere specifică;

Virtutea unei fiinţe este acel ceva care îi dă acesteia valoare;

Virtutea ţine de puterea specifică a omului (care după Aristotel este raţiunea), dar ea mai are nevoie şi de dorinţă (să vrei să devii virtuos), de educaţie (în sensul cel mai larg al termenului), de obiceiuri (virtutea este, în fapt, un habitus lăudabil);

Virtutea presupune memorie (a ţine minte ce-ai făcut şi a nu uita ceea ce nu-ţi convine).

Autorul acestui Mic tratat al marilor virtuţi ne propune ceva tradiţional, adică un tratat despre virtute, acum când a trecut timpul oricăror tratate şi, mai ales, a apus vremea considerării virtuţilor ca o problemă a omului postmodern.

Cartea de faţă se doreşte în întregime consacrată moralei practice, altfel spus moralei pur şi simplu. S-ar putea afirma că virtutea sau mai degrabă virtuţile sunt valorile noastre morale, dar, în măsura posibilităţilor noastre, ele sunt încarnate, trăite, înfăptuite întotdeauna singular, cum suntem fiecare dintre noi, şi mereu generalizate, cum sunt şi slăbiciunile pe care le combat sau le vindecă.

Tratatul începe cu politeţea, care nu este încă morală, şi se încheie cu iubirea, care este deja mai mult decât morală. Pentru celelalte virtuţi, ordinea aleasă, fără să fie absolut întâmplătoare, se datorează mai mult unei intuiţii deopotrivă pedagogice, etice şi estetice decât vreunei intenţii deductive. Un tratat despre virtuţi, mai ales unul de dimensiuni modeste, cum este cel de faţă, nu poate fi un sistem de morală; el propune o morală practică, nu teoretică, şi pe cât posibil reală, nu speculativă.

POLITEŢEA

Politeţea este prima dintre virtuţi şi originea, poate, a tuturor celorlalte.

Dacă politeţea este o valoare, fapt care nu poate fi negat, este o valoare ambiguă, insifucientă în ea însăşi – putând masca şi cele mai bune, dar şi cele mai rele lucruri –şi, din acest motiv, devine oarecum suspectă.

Politeţea este anterioară moalei sau mai degrabă morala nu este la început decât politeţe: supunerea la uzanţe, la regulile instituite, la jocul normat al aparenţelor.

„Din ceea ce se face”, spune Kant, „nu s-ar putea deduce ceea ce trebuie făcut”. Şi totuşi, la aceasta este obligat copilul, în primii săi ani, şi nu numai prin aceasta devine el om. Kant recunoaşte, de altfel, că „omul nu poate deveni om decât prin educaţie, el nu este decât ceea ce educaţia face din el” şi că disciplina este principalul factor în „transformarea animalităţii în umanitate.”