Problema Răului la Sfantul Augustin

Născut în 354 la Tagaste, oraş din Nordul Africii, dintr-o mamă creştină şi un tată păgân, Augustin Aurelius este cel care va juca un rol central în dezvoltarea învăţăturii creştine, alături de figuri marcante, precum: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Damaschin şi care va ajunge să fie desemnat de către posteritate cu titlul de “sfantul”, sau “fericitul” Augustin. Educaţia sa se desfăşoară, în copilărie, sub supravegherea şi îndrumarea unui sclav, lucru caracteristic familiilor nobile din acea perioadă, continuând apoi cu şcoala de la Tagaste, urmată de cea de la Madaura şi Cartagina. Găseşte sistemul de învăţământ nepotrivit caracterului şi intereselor sale, ceea ce-l va face să fie, de-a lungul întregii sale veţi, mai mult un autodidact. Studiază geometria, literele, retorica, pe ultimele două ajungând să le predea ulterior. În 373, la vârsta de 19 ani, în timpul studiilor sale la Cartagina, are loc evenimentul care va declanşa interesul său pentru filosofie: lectura unui dialog astăzi pierdut al lui Cicero, “Hortensius ”. În aceeaşi perioadă intră în contact cu maniheii, a căror pretenţie de a avea acces la explicaţia existenţei lumii şi de a ajunge la credinţa desăvârşită pe o cale strict raţională îl atrage pe tânărul căutător de adevăr care era pe atunci Sfântul Augustin. Fascinaţia maniheică va dispărea însă în timp, luându-i locul o admiraţie profundă pentru pentru personalitatea şi ideile Sfântului Ambrozie, episcop de Medionalum, pe care îl întâlneşte în 384, an în care obţine catedra municipală din acest oraş. Perioada următoare va însemna întâlnirea Sfântului Augustin cu scrierile neoplatonice şi, prin ele, cu adevărata metafizică. Neoplatonismul va avea o mare influenţă asupra Sfântului Augustin, doctrina sa conturându-se pe fundalul neoplatonist al secolului al IV-lea. La vârsta de 33 ani, în urma atâtor strădanii pentru aflarea adevărului, îmbrăţişarea acestuia se săvârşeşte prin convertirea lui Augustin şi primirea sfântului Botez. În continuare, gândirea augustiniana va fi caracterizată de o împletire a filosofiei (implicit raţiunii) cu credinţa, propunându-şi “de aici înainte să ajungă, prin credinţa în Scripturi, la înţelesul învăţăturii lor”.

Étienne Gilson realizează o sistematzare a scrierilor augustiniene, distingând trei mari etape în dezvoltarea acestora, în funcţie de perioada în care au fost concepute, de ocupaţia şi preocupările Sfântului Augustin la acea dată. Prima etapă o constituie perioada în care acesta era catehumen şi cuprinde lucrări precum: “Contra de academicos” (386), “De beata vita” (386), “De ordine” (386), “Soliloquia” (387), “De imortalitate animae” (387), “De musica” (387-391) În această perioadă este cea mai pregnantă predilecţia pentru speculaţia filosofică. Cea de-a două etapă, marcată de perioada dintre botez şi hirotonire, înregistrează scrierile: “De quantitate animae” (387-388), “De genesi contra Manichaeos” (388-390), “De libero arbitrio” (388-395), “De magistro” (389), “De vera religione” (389-391), “De diversis questionibus” (389-396). Etapa a treia începe odată cu hirotonia Sfântului Augustin, este caracterizată de o implicare profundă în problemele teologice şi cuprinde lucrările: “De genesi ad litteram liber imperfectus” (393-394), “De doctrina christiana” (397), “Confesiuni” (400), “De trinitate” (400-416), “De civitate dei” (413-426), “De anima et eius origine” (419-420), “Retractari” (426-427).

În Evul Mediu, epocă în care chestiunile de ordin moral stau la baza preocupărilor atât filosofice, cât şi religioase, problema răului ocupă un loc central în ansamblul acestora în general şi în gândirea Sf. Augustin în particular. Încă din perioada tinereţii “răul” îl preocupa în esenţa sa, declarând apoi în “Confesiuni” că el nu consideră problema răului ca fiind “descurcată” şi “lămurită”. Pentru a putea înţelege întregul demers elaborat de către Augustin în vederea stabilirii originii şi naturii răului este necesară înţelegerea perspectivei din care abordează el problema. Astfel, Sfântul Augustin porneşte în cercetarea sa de la premisa incontestabilă a existenţei unui Dumnezeu care este Binele suprem, neschimbător şi necoruptibil şi a cărui creaţie nu poate fi altfel decât bună, afirmând că: “oricare ar fi fost ea [cauza răului], eu unul găseam cu cale că aceasta ar trebui să fie cercetată, astfel încât să nu fiu constrâns, din cauza ei, să cred că Dumnezeu cel neschimbător este schimbător, ca nu cumva să devin eu însumi ceea ce căutam să aflu”.

Sfantul Augustin porneste de la cercetarea naturii raului, considerand indispensabila cunoasterea acesteia, in vederea aflarii originii raului: “Atunci cand cercetez de unde vine raul, trebuie sa cercetez mai intai ce este raul. Cum sa cunosti de unde vine raul, daca nu stii mai intai ce este, pentru ca sa nu cauti originea unui lucru necunosut (ceea e este absurd)” . In viziunea sa, Dumnezeu, Binele “absolut si imuabil”, a creat, din nimic, natura, care este, in esenta, buna, intrucat este creata de Dumnezeu si coruptibila, deoarece nu este create din fiinta Sa, ci din nimic. Fiinta, intrucat este create si exista, este echivalenta cu binele. Raul este opus binelui, deci nu este posibil ca raul sa fie fiinta. Concluzia la care ajunge Sfantul Augustin este ca raul nu are o substanta proprie, nu constituie o fiinta ca atare, ci reprezinta o privatie, o lipsa a binelui. Conceptia sa este opusa celei promovata de catre manihei, conform careia raul este dat de materie si isi are propria fiinta. Atitudinea Sf. Augustin fata de problema raului este influentata de doctrina platonica, din care sunt inspirate idei precum: inexistenta unei finite a raului, raul vazut ca lispa a binelui si ca o consecinta a libertatii corupte a omului.