Comportamentul este ansamblul reactiilor adaptive, obiectiv-observabile, pe care un organism cu sistem nervos , le executa ca un raspuns la stimulii din ambianta care , de asemenea sunt obiectiv observabili, fiind echivalentul termenului de ‘’behaivour’’. Comportamentul este deci in sens larg, o reactie totala a unui organism, prin care el raspunde la o situatie traita, in functie de stimularile mediului, si de tensiunile sale interne si ale carui miscari succesive sunt orientate intr-o directie semnificativa. Comportamentul mai poate fi definit ca fiind modul de a fi si de a actiona al animalelor si al omului,prin manifestari obiective , ale activitatilor lor globale .
Intelegerea comportamentului nu poate fi deplina decat daca se vor lua spre analizare si aspectele patologice ale acestuia.
Tulburarile de comportament se manifesta printr-un dezechilibru constitutional: pierderea contactului cu realitatea, slabirea judecatii si autocriticii, avand un caracter diferentiat raportat la varsta adolescentei, sau a subiectului in general .
Tulburarile de comportament sau modificarile de comportament sunt forme de dezechilibru psihic ce implica tulburari in sfera emotional-volitiva , ca urmare a unei leziuni cerebrale pre- sau post- natale, a unor structure psihice de natura sociogena.
Aceste devieri de conduit sunt asadar , nu doar abateri,de la normele starii de sanatate, ci si de la normele morale, cu daune resimtite in raporturile sociale normale.
Caracterizarea persoanei cu tulburari de comportament
Persoana cu tulburare de comportament se deosebeste de cea normal prin faptul ca acest tip de conduita este oscilanta, manifestandu-se astfel prin agresivitate, iritabilitate, tendinte necontrolate si necenzurate, lipsa stapanirii de sine, si neevidentierea autocontrolului.
Tulburarile de comportament apar la varsta adolecentei, dar si la varsta mici copilarii, mai ales daca sunt induse. Ele reprezinta deviante negative din punct de vedere social. Tulburarile de comportament pot avea cauze multiple, individuale/constitutionale sau de mediu şi ambianta (inclusiv, cauze educationale).
Deficienta mintala-conceptul de deficienta minala in societatea contemporana,se regaseste in domenii foarte foarte variate si este analizata din perspective tot mai diverse. Medicul pediatru,
pshihologul, lucratorii din domeniul asistentei sociale, cadrele didactice din invatamant, politologi dar si numerosi parinti se gasesc in mod frecvent pusi in fata deficientului mintal, trebuind sa resolve fiecare , din punctual lui de vedere probleme uneori complexe si dificile.
Deficienta mintala este una dintre disfunctiile, psihice majore, este o notiune inca nedefinita, cu precizie,implicand numeroase aspect de natura medicala, psihologica , pedagogica, si chiar juridica. Dificultatea este determinata de clasarea acestei disfunctii, psihice intr-o grupa extreme de eterogena.Deficienta mintala este inteleasa ca o deficienta globala care influenteaza semnificativ adaptarea socioprofesionala, gradul de competenta si autonomie sociala si personala, afectand intreaga personalitate: structura ,organizare, dezvoltare intelectuala, afectiva, psihomotrice, afectiv-comportamentala.
Pentru a sutine fundamentarea teoretica a deficientei mintale, specialistii au propus mai multe teorii dintre care cele mai frcvent invocate sunt:
1. Teoria etiologica-explica natura deficientei mintale,prin multitudinea de factori care o determina.
2. Teoria simptomatologica- defineste deficienta mintala prin raportarea doar la anumite procese si fenomene psihice: gandire, inteligenta, afectivitate, vointa etc.
3. Teoria sindroamelor specifice- sustinuta de o serie de teze care ajuta la conturarea portretului clinic si abordarilor cercetarii psihopedagogice ale deficientei mintale.
4. Teoria psihanalista si psihosociala- explica aparitia deficientei mintale ca un effect al lipsei de afectivitate (in speciala din partea mamei ) in primii ani de viata ai copilului. Autorii afirma idea ca: cu cat aportul de stimuli exogeni este mai mare in primii ani de viata , cu atat creierul copilului va avea un grad mai ridicat de dezvoltare. Sau cu cat stimularea timpurie a copilului este mai intense cu atat sansele de dezvoltare intelectuala optima a copilului vor fi mai ridicate. Deci lipsa aportului calitativ, de stimuli exogeni in forma de activitate pozitiva duce la aparitia deficientelor mintale.
5. Teoria integranta explica deficient mintala ca o patologie de organizare si dezvoltare a structurilor mintale si a personalitatii in ansamblul ei.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
