Originile Filozofiei

Istoria filozofiei ca gândire metodică a apărut în urmă cu două milenii şi jumătate; ca gândire mitică, însă, îşi are rădăcinile mult mai devreme. Începutul se distinge de origine, primul având un caracter istoric punând la dispoziţia generațiilor ulterioare o cantitate crescândă de premise, pe când originea este întotdeauna sursa din care provine impulsul către filozofie. Sursa această este constituită din trei mari elemente, identificate de filozofi, de-a lungul timpului, și anume: uimirea, care îl împinge pe om spre conștientizarea micimii sale spirituale și trupești, determinandu-l să își caute esența, îndoiala, ce constituie în permanență un motiv de nesiguranță vizavi de tot ceea ce ființează în lume și, în ultimă instanță, pierderea de sine, conștientizarea neputinței ființei umane, însă retragerea în suferințele vieții constituie chiar liniștea sufletească după care omul tânjește.

Capacitatea unei persoane de a fi uimită duce în mod direct la dorința de cunoaștere. Astfel, omul începe a se întreba și a căuta răspunsuri pentru a înțelege ce se petrece în jurul său. Ideea de mirare presupune faptul ca omul să devină conștient de ceea ce nu cunoaște, punând accent pe acest aspect într-o măsură mai mare decât pe lucrurile pe care deja le are în bagajul său cultural. Omul este singura ființă care are abilitatea de a cugeta, fiind, astfel, evidentă tendința sa de a încerca în permanență să depășească, sau să lărgească limitele cunoașterii sale.

La început, această dorință de cunoaștere se reflectă la nivelul lucrurilor simple, la îndemâna oricui, dar cu trecerea timpului, o cunoaștere mai complexă, la un nivel superior a devenit un imperativ tacit.

Karl Jaspers consideră filosofia ca o trezire din starea de dependență față de nevoile vieții.

Odată cu evoluția omului ca individ, membru al unei colectivități, acesta a început să caute „trezirea“, evadarea din monotonia lucrurilor de zi cu zi, care au un beneficiu direct şi evident asupra lui, si sa caute raspunsuri cu privire la ceea ce îl înconjoară, dincolo de cele ce pot fi observate apelând la bun simţ sau la simpla constatare cu ochiul liber. Manifestarea directă şi inevitabilă a acestei „treziri“ este apariţia unor întrebări, precum „Ce sunt toate acestea?“, „De unde provin“, întrebări pentru care omul nu caută răspunsuri care să îi aducă beneficii directe, ci răspunsuri care oferă satisfacţie în sinea lor, indiferent de forma pe care o îmbracă (K. Jaspers: „Uimirea ne îndeamnă la cunoaştere. În uimire devin conştient de ceea ce nu cunosc. Vreau să cunosc tocmai de dragul cunoaşterii“). Cu alte cuvinte, importantă nu este concluzia la care ajungem răspunzând la aceste întrebări, ci simplul fapt că ele există, ne frământă mintea, ne împing către dorinţa de cunoaştere, ne ajută să conştientizăm poziţia noastră în cadrul universului, să urmăm o pantă ascensională pe scara evolutivă, prin simpla utilizare a capacităţii ce ne deosebeşte de ceilalţi membri ai arborelui lui Darwin, şi anume gândirea, cugetarea.

Uimirea nu e o simplă curiozitate, care nu ne angajează in niciun fel. Dimpotrivă, e o dispoziţie interioară care ne scoate din viaţa noastra de zi cu zi. Când suntem uimiti de ceva, viaţa are un alt tempo. Lucrurile care contau şi după care ne orientam până în acel moment, devin secundare, neimportante. Ceea ce şi se plasează în centrul vieţii noastre e acel ceva care ne-a uimit. Dar, ca acesta să ne uimească trebuie să se prezinte ca ceva straniu, diferit de noi, oamenii.

Motivul uimirii a fost cel mai bine explicat şi argumentat de marii filosofi Platon şi Aristotel, care pe baza acestui motiv au încercat să înţeleagă esenţa fiinţei umane.

Platon spunea că la baza originii filozofiei stă uimirea –„privirea noastră ne permite să participăm la spectacolul stelelor, soarelui, bolţii cereşti“ şi că „Mirarea/uimirea este începutul filozofiei“, ea născându-se, astfel, din uimirea şi contemplaţia asupra realităţii. Prin filozofie considera el că se petrece o orientare a omului către esenţa sa. Omul este uimit în faţa lumii, în faţa a ceea ca are aceasta spectaculos: bolta cerească, soarele, stelele, cu alte cuvinte, spaţiul cosmic, care îi dă, fără îndoială, sentimental înălţării, al ascensiunii, la care aspira. Acest spectacol „ne-a dat impulsul cercetării universului“.

Uimirea naşte filosofia care este „cel mai preţios bun ce le-a fost dat muritorilor de către zei“.

Aristotel venea în completare, spunând: „Căci oamenii, când au început să filozofeze au fost mânaţi de mirare mai întâi faţă de problemele mai la îndemână, apoi, progresând, încetul cu încetul, faţă de problemele mai mari, cum sunt, de pildă fazele lunii, cursul soarelului şi al aştrilor şi naşterea Universului“ (Aristotel, „Metafizica“). Care sunt aceste probleme „mai mari“? Observăm că şi la acest mare filozof, întocmai ca la Platon, aceste probleme „mai mari“ constituie chiar preocuparea intensă vizavi de spaţiul cosmic, şi simţământul de ascensiune pe care acesta le provoacă inevitabil.

Odată ce a fost dobândită satisfacerea uimirii prin cunoașterea a ceea ce ființează, apare îndoiala, un alt motiv al originii filosofiei, motiv ce gravitează în jurul a celor cunoscute în urma uimirii.

Cu trecerea timpului, omul este supus numeroaselor încercări ale vieții, în urma cărora acumulează o serie de cunoștințe, își formează o serie de concepții și păreri. Acestea sunt generalități, întrucât la o examinare critică nimic nu este cert. Jaspers afirmă că percepțiile senzoriale pot fi uneori înșelătoare și în discordanţă cu exteriorul, că inclusiv în gândire ne lovim de contradicții insolubile și de afirmații ridicate împotriva altor afirmații. Afirmația este o propoziție ce exprimă adevăr, pozitivitate; care este explicația acestor contradicții în sfera adevărului? Îndoiala.

O urmă de îndoială poate duce la invaliditate totală și îl face pe om să filosofeze asupra existenței certitudinii complete, nesupusă niciunei îndoieli sau critici leale. Această gândire l-a condus pe Descartes, matematician şi filosof francez, la celebra afirmaţie : „Gândesc, deci exist“, care reprezenta salvarea spirituală din abisul incertitudinii. El face referire la condiția umană, și anume la slăbiciunile și defectele oamenilor prin care își atesta existența.

Nu există autenticitate în filosofare dacă nu se simte o îndoiala radicală. Ființa umană tinde spre atingerea temeiului certitudinii prin îndoială, punându-și întrebările existențiale „cum?“ şi „unde?“.