Nietzsche - apolinic versus dionisiac

,,Arta este menirea suprema si activitatea cu adevarat metafizica a acestei vieti."

Aceasta este una din viziunile fundamentale care defineste filosofia lui Nietzsche.Filosofia acestuia porneste de la reevaluarea filosofiei si artei Greciei din perioada istorica cea mai veche, in defavoarea clasicismului, vazut ca afirmare a viziunii rationale si, in consecinta, decadent. In special tragedia greaca a fost interpretata ca o expresie a impulsului vital sau ca "moment dionisiac". Nietzsche critica valorile fundamentale ale societatii, ajungand la negarea oricarui principiu ce tine de cenzura transcendenta si la afirmarea liberului arbitru ca destin imanent al omului.

In opera lui Nietzsche opera greaca este definita ca avand la baza doua concepte fundamentale,concepte ce definesc de fapt intreaga viziune a grecilor despre viata lor si exprima doua laturi esentiale, fundamental opuse, ale spiritului grec care isi lasa amprenta peste intreaga cultura greaca.Acestea sunt ,,apolinicul" si ,,dionisiacul".

Cele doua concepte sunt preluate din semnificatiile celor doi zei Apollo si Dionysos, zeii care dominau viata spirituala a grecilor.

Apollo ,,zeitatea luminii, domina si frumoasa stralucire" da expresie laturii rationale a sufletului grec.El reprezinta ideea de claritate si de distinctie, la fel cum se exprima acesta in sculptura greaca.Apollo face trimitere la lumea visului, la o ordine interioara si la o armonie a naturii cu sufletul individului."Tendinta apollinica se realizeaza in creatii care aduc cu lumea visului.In vis ii apare grecului infatisarea minunata a zeilor olimpici, fiinte omenesti dar avand in plus darul nemuririi, oameni care nu depasesc insa masura omenescului prin deformare monstruoasa ca la orientali, ci numai o amplifica, impingand-o mai departe."

Dionysos exprima latura irationala a sufletului grec.Aceasta se confunda cu dezlatuirea prezenta in muzica si in dans.Dionysiacul reprezinta mai mult muzicalul vietii grecului."Dionysos inseamna revarsarea sufletului in afara de sine si descoperirea in exterior a libertatii, care defineste ca lipsa de ordine si masura.Prin Dionysos este dat confuzul si obscurul, dezacordul interior ce trece peste interdictiile oricarei cenzuri a ratiunii, spre a se manifesta in exaltarea betiei(...)Omul dobandeste acum sentimentul libertatii sale si traieste jubiland acest sentiment in cantec si dans.Exaltat se crede asemenea zeilor pe care pana atunci i-a vazut in plasmuirile sale de vis." Dionisiacul - starea exploziva a unui spirit reda tocmai sugestia unui afect, echivalent in psihologie cu "impulsul": extroversia, senzualitatea, tumultul, sexualitatea, izbucnirea voluptoasa a formelor spirituale, individuale, oscilant si haotic. Apolinicul se dezvolta la celalalt pol, introvertit si melancolic, influentat de lumina formelor frumoase, a soarelui si a aparentei. Le-am putea numi, doua stari modificate a constiintei, complementare - betia si visul- stari ale inspiratiei sau din contra, ale produsului in arta. Artistul dionisiac se lasa convertit de pierdere de sine in jocul betiei. Celalalt, in schimb, accepta jocul visului si al contemplarii intrinseci. Lupta de contrarii a celor doua stari pare sa nu-si aibe locul in arhitectura.

Chiar daca cele doua concepte sunt opuse, Nietzsche interpreteaza raportul dintre dionysiac si apollinic nu numai sub aspectul opozitiei lor, ci si sub acela al unitatii lor.Unitatea lor se defineste prin rezultatul culturii grecesti ca un intreg;"ele sunt complementare facultatea apollinica sculpturala reclama ca o intregire a sa manifestarile dionysiace muzicale."

Artistul apolinic este inchis in limitele propriei individualitati, neavand posibilitatea de a se depasi, fiind supus eternitatii formei frumoase. Creatorul dionisiac trebuie sa-si distruga creatia, intr-o miscare continua a sufletului si a unei tendinte de autodepasire. Depasirea sinelui nu se poate face decat prin actul creator, act prin care este surprinsa esenta vietii in diferitele sale ipostaze. In lipsa activitatii creatoare fiinta este condamnata la o perpetua degradare.

Pentru Nietzsche, ca forme de exteriorizare a artei, muzica si poezia sunt expresiile cele mai puternice ale creatiei, ale dionisiacului si apolinicului, ele putand patrunde in adancul fiintei, metamorfozand, accentuand stari spirituale dintre cele mai diverse.

Sculptura si pictura sunt determinate de nivelul aparentei, al imaginii, fara a o transcede. Ele nu contureaza decat partea aflata in lumina a individului, doar ceea ce se arata si de aceea Nietzsche le aseaza sub aspect apolinic. In schimb muzica, aflata sub semnul lui Dionysos, are darul de a schimba structura unei fiinte in intregul

- Nietzche, Friedrich,Nasterea tragediei,Ed.Hestia,Timisoara,1998

- Musca, Vasile,Permanenta idealismului,Ed. Grinta, Cluj-Napoca,2003

- Musca, Vasile,Studiu introductiv,Nasterea tregediei,Ed.Hestia,Timisoara,1998