Mitul lui Sisif

In 1914, cand Camus avea 1 an, a murit tatal sau. Mama lui era spalatoreasa, astefel incat el a cunoscut de timpuriu greutatile vietii. Mai tarziu va spune: "Mizeria m-a impiedicat sa cred ca totul e bine sub soare si in istorie". Moare tanar, inainte de 50 de ani, intr-un fel de absurd, fel menit parca sa dea o confirmare brutala propriei sale filosofii (trebuia sa plece intr-o calatorie cu trenul; in ultimul moment, allege masina; moare in accident!).

Nu-l intereseaza interogatia filosofica de tipul individual-general (Noica) sau om-cultura (Ricoeur). Filosofia are de raspuns la o alta intrebare.: merita viata sa fie traita sau nu? Este sinuciderea o solutie pentru dezastrul existential sau nu? Nu cunosterea caracterizeaza raportarea omului la lume, ci oboseala si spaima, e lipsita de sens. Existenta umana se desfasoara intr-un climat absurd, lumea este opaca, straina si intre mine si ea se instaleaza un conflict existential, nu unul al interpretarilor, ca la Ricoeur. Conflictul acesta trebuie mentinut. El te tine in viata, dar nu ca pe un supus, ci ca pe un revoltat impotriva absurdului. Categoric, sinuciderea nu este o solutie. A te sinucide inseamna a recunoaste ca viata te depaseste. Titlurile cartilor lui sunt simtomatice din acest punct de vedere: Strainul (1942), Ciuma (1947), Caligula (1945), Omul revoltat (1951), Mitul lui sisif (1942). Aceasta din urma poate fi socotita drept cea mai reprezentativa lucrare despre filosofia absurdului.

"Trebuie sa ni-l inchipuim pe Sisif fericit." Iata ultima propozitie a cartii mai sus amintite. Asa cum il prezinta Camus, mitul vorbeste de la sine. Vrem sa pornim, pentru a largi explicatia, de la propozitia: "Acest mit este tragic pentru ca eroul sau e constient." Despre ce e vorba?

Camus este un existentialist, dar unul deosebit de la Sarte. La acesta avem angoasa si greata ca reflexii ale universului in constiinta individului. E un dublet aici. Un alt dublet vom intalni la Camus: si anume constrastul dintre angoasa si bucuria de a trai, dintre mizerie si fericire. Lumea e absurda, da, spune Camus, dar putem extrage din ea ceva reconfortant care, daca nu este fericire, e macar o acceptabila fericire.