Hermeneutică - pragul ca limită

Omul tradiţional nu poate trăi într-o lume fără sens, natura, cosmosul şi lumea îi pun la dispoziţie omului imagini care trebuie introduse într-un discurs care să evolueze spre un sens, pentru că toate imaginile acestea trebuie să intre într-o structură de tip limbaj pentru a deveni semne ale unei comunicării. În mediile tradiţionale se poate vorbi, aşadar, despre o trăirea identităţii care este conferită de zidurile casei, de pragul porţii sau de hotarul satului.

Pragul, la fel ca şi casa în întregime, este constituit întotdeauna pe baza unui sacrificiu acceptat: în primul rând, lemnul tăiat acceptă să se sacrifice pentru a fi adus spre folosire; în al doilea rând se produce o mutare a unui element dintr-un loc în altul şi extinderea sensului pe care îl are în acest loc, către celălalt. Lemnul devine însemnul simbolic al arborelui, nu pierde legătura cu acesta, ci doar are loc o mutare de semnificaţie.

Pragul nu se naşte ca simbol ci devine simbol în momentul în care intră în relaţie textuală, de transmitere a unui mesaj; doar dotarea acestuia cu sens permite descoperirea valorii sale arhetipale şi realizarea legăturii cu codul său specific de comunicare. Tot ce ne înconjoară are deja sens, imaginile sunt semnificative şi semnificante în acelaşi timp, pentru că, defapt, lumea ne vorbeşte prin imagini. Pragul ca imagine apare ca un loc sacru cu dublă semnificaţie; el poate fi interpretat ca semn alegoric (pragul de lemn casei) sau ca semn simbolic (pragul – limită, simbol al trecerii spre devenire Fiinţială). Astfel pragul ca semn alegoric va fi o sumă, ca totalitate, a sensurilor acestuia; iar pragul ca semn simbolic este acceptat prin relaţia cu sensul general abstract al termenului de limită între microunivers şi macrounivers – trecere, devenire, transformare.

Conştiinţa limitei este foarte importantă în mentalitatea tradiţională; nimeni nu trăieşte fără a avea această conştiinţă. Fiinţa umană are mai multe limite în devenirea sa, percepute ca praguri sau ca vămi pe care are datoria să le depăşească pentru a atinge stadiul superior, reprezentat de condiţia supraumană, cea de strămoş.

La fel ca orice simbol, şi pragul îşi decodează sensul doar în relaţie cu alte simboluri: poarta, obiectele de mobilier, casa în întregime, ca însemne ale grafiei narative ajută la decodarea sensului pragului. Poarta e un punct de trecere care separă şi leagă în acelaşi timp două stări, ea reprezintând cheia unui ciclu, datorită pragului existent în structura sa cu rol magico-religios. Depăşirea, mai întâi a pragului uşii şi mai apoi a pragului porţii, este deosebit de semnificativă mai ales în contextul ritualurilor trecerii, foarte bine marcată şi la nivelul ceremonialului funerar. Trecerea pragului porţii, care presupune în mod obligatoriu închiderea uşii şi a ferestrelor, implică şi o invitaţie la autocunoaştere. Uşa, pragul, poarta și fereastra sunt elementele care marchează graniţa dintre înăuntru şi afară. Ele pun casa şi sub semnul iniţierii, intrările şi ieşirile repetate în şi din casă trimiţând spre ideea călătoriei iniţiatice.

Pragul, ca simbol, permite, de asemenea, deschiderea interpretării spre mit, ritual, sărbătoare, credinţe, acestea apelând în construirea sensului, dar şi în decodarea acestuia. Fiecare nouă etapă a vieţii individului presupune contactul direct cu un prag, acesta conducând, inevitabil, la necesitatea de întoarcere simbolică la starea de punct; doar în acest fel el putând urma „calea” de tip linie. Orice întemeiere presupune şi contactul cu o serie întreagă de limite. În riturile de trecere, depăşirea momentelor de criză şi trecerea într-o nouă stare este simbolizată de prag. Trecerea acestuia corespunde în cadrul ceremonialului nupţial cu trecerea propriu-zisă. Dar nu numai pragul, ci întreaga simbolistică a porţii contribuie la trecere, pentru că aşa cum am mai spus, pragul ca simbol nu se poate decoda şi traduce ca sens decât prin relaţia sa cu alte simboluri. Acesta marchează, ca şi pragul porţii, trecerea dintr-un spaţiu profan în unul sacru: interiorul casei. „Pragul casei joacă un rol important în riturile de trecere: la naştere, copilul se cumpăra pe prag cu un pietroi pus pe o scândură-cumpănă, iar piatra era apoi îngropată în fundul curţii; la căsătorie-mireasa trecea pragul casei în braţele mirelui ca să nu calce pragul, jignind astfel memoria strămoşilor; sicriul mortului este oprit pentru câteva clipe pe prag, la scoaterea din casă” , cu acel dublu ritual de tragere în afară şi înăuntru, abia apoi fiind trecut afară în curte; de asemenea prima oprire din cele 12 trebuie făcută pe pragul porţii.

Interpretare a pragului ca limită în viața țăranului român.