Filosofia Presocratică

Presocraticii erau filosofii greci care l-au precedat pe Socrate si care au facut speculatii despre Natura in ansamblu.

Trasatura comuna a presocraticilor este ca au incercat sa gaseasca in natura un element care sa explice universul. Critica la care i-a supus Socrate a dat filosofiei un nou punct de plecare si explica faptul ca toti ganditorii s-au situat in istorie prin raportarea la Socrate.

Mediul in care se gaseau primii presocratici le oferea atat tihna cat si stimulul pentru cercetarea intelectuala. Presocraticii marcheaza inceputul gandirii rationale europene. Procesul de trecere de la epoca prestiintifica, de la solutiile mitologice la un nou mod de gandire s-a facut gradat iar o linie ferma de demarcatie intre teoriile mitice si o abordare pe deplin rationala nu se poate sustine.

Filosofia presocratica a inceput in secolul VI i. Hr. cu scoala milesiana.

Miletul, orasul grecesc ionian de pe coasta vestica a Asiei Mici devenise un centru ce radia o forta deosebita si era cetatea unde s-au nascut Thales, Anaximandru, Anaximene. Traditia ii descrie pe milesieni drept firi practice, activi in viata politica si interesati de progresul tehnic. Curiozitatea i-a condus catre primele incercari de simplificare a fenomenelor naturii, principala lor realizare. Credeau ca lumea a aparut dintr-o substanta primordiala iar schimbarile se datoreaza nu unei cauze externe ci a miscarilor materiei primordiale. Astfel, Thales sustinea ca apa este originea tuturor lucrurilor; Anaximandru a denumit substanta primordiala apeiron (infinitul) iar Anaximene considera aerul ca fiind materia originara a tuturor lucrurilor.

Spre sfarsitul aceluiasi secol, centrul filosofiei se muta din partea estica a lumii grecesti in cea vestica datorita lui Pitagora, care locuia intr-o colonie greceasca din sudul Italiei. Filosofia pitagoreica face ca filosofia sa dobindeasca un caracter mai putin fizic, mai matematic. Se naste o alta configurare a ideii de principiu decat ca substanta (apa, aer ca la milesieni), ideea principiului conceput ca forma, numarul sau relatia dintre numere.

Incepand cu Parmenide si cu eleati s-a manifestat treptat problema cauzei prime a miscarii. Parmenide considera ca lumea este in repaus absolut, ca miscarea si transformarea sunt ireale si ca de aceasta iluzie sunt vinovate simturile (ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este si niciodata nu survine nimic); spre deosebire de eleati, Heraclit credea ca repausul este imposibil si ca lumea este un ciclu continuu de transformari. Totul este in miscare si nimic nu dainuie vesnic.

Restul perioadei presocratice, filosofii naturii au fost marcati de trecerea de la fizica monista la cea pluralista. Empedocle explica dizarmonia existenta printre filosofi prin faptul ca ei plecau de la parerea ca ar exista o singura materie originara. Empedocle credea ca natura are patru materii originare: pamantul, aerul, focul, apa si toate schimbarile din natura le explica prin faptul ca aceste patru ...