„Dumnezeu a fost o figură întrucâtva obscură, definită mai mult în abstracţii intelectuale decât în imagini.” – Karen Armstrong, O istorie a lui Dumnezeu.
1. Idei generale de Dumnezeu
Cine este Dumnezeu, şi cui se adresază oamenii când se roagă?
De-a lungul vieţii suntem învatăţi mai multe variante despre Dumnezeu: mai întâi în copilărie credem că Dumnezeu este un bătrân cu barbă albă care se interesează frecvent de ceea ce fac oamenii şi cum respectă ei învătătura lui. Creştinii cred insă cu totul altceva, pentru ei Dumnezeu nu este o fiinţă care poate fi localizată spaţial şi temporal. Dumnezeu nu aparţine acestei lumi, fiind o fiintă transcedentală. Ei cred în Dumnezeu Tată, Dumnezeu Fiu şi Dumnezeu Duhul Sfînt, care sunt co-egali şi co-eterni, exestînd întro armonie perfectă. Ei mai cred ca Dumnezeu este Creatorul întregului Univers şi Cel care îl conduce şi îi menţine existenţa. În concluzie creştinii cred că Dumnezeu aparţine unei alte lumi, cea superioară.
Dar atunci cum putem ajunge la Dumnezeu? Filosofii antici greci credeau că în lumea superioară putem ajunge doar prin raţiune şi nu prin simţuri. De ce nu prin simţuri? Pentru că simţurile ne ajută să inţelegem doar lumea aceasta. Primele concepţii au apărut în antichitatea greacă, unde mai mulţi filosofi au încercat să explice lumea noastră. Fără să vrea au ajuns la concepţia potrivit căreia Dumnezeu este necesar. Unul din cei mai importanţi este Platon, după care, după lumea noastră, pe care el o numea lumea peşterii există şi o altă lume, lumea ideilor, sau lumea superioară. Lumea peşterii poate fi cunoscută prin intermediul simţurilor, în timp ce lumea ideilor poate fi cunoscută doar prin intermediul raţiunii. Platon aseamănă această lume, a noastră, cu lumea simţurilor, care işi ia realitatea din lumea superioară, lumea ideilor unde predominant este soarele, identificat mai târziu, de Plotin cu Dumnezeu insuşi.
Argumentele raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu sunt de mai multe tipuri. În primul rând, argumentul ontologic, care se bazează pe analiza conceptului de fiinţa supremă, necesară. Dacă se consideră că este necesar să existe o fiinţa supremă, pornindu-se de la acest lucru, atunci argumentul este cosmologic. Al treilea argument este cel fizico-teologic, în care Dumnezeu are toate atributele, dar noi oamenii, putem să intuim doar unele. Acesta din urmă va fi detaliat mai jos, la subpunctul “atributele lui Dumnezeu”.
Argumentele pentru şi împotriva credinţei în existenţa lui Dumnezeu au fost propuse de filosofi, teologi, oameni de ştiinţă şi alţii. În terminologia filosofică, argumente pentru şi împotriva existenţei lui Dumnezeu implică în primul rând sub-disciplinele de epistemologie (teoria cunoaşterii) şi ontologia(natura de a fi), dar de asemenea, teoria generală a valorii, deoarece conceptele de perfecţiune sunt atât de des legate de noţiunile de Dumnezeu.
2. Conceptul filosofic de Dumnezeu
Cand oamenii se roaga lui dumnezeu, cui se adreseaza ei? Unei finite misterioase, superioare lor, care poate sa-I apere sau sa-I ajute. Pentru creştini, Dumnezeu nu este o fiinţă care ar putea fi localizată spaţial şi temporal, aşa cum, de pilda, zicem ca piramidele se afla în Egipt ori că steaua Vega este la un anumit numar de ani – lumina distanţa de Soare. Dumnezeu nu aparţine acestei lumi, asa cum îi apartin muntii, oamenii, apele, stelele ori galaxiile; El este dincolo de lumea vazută: este, cu alte cuvinte, transcendent.
În vatatura creştină despre existenta unei lumi suprasensibile se intalneste aici cu una din marile traditii ale filosofiei. In sec VI – V i.en. filosofii din Şcoala Eleata au facut prima încercare de a scoate în evidenta, cu mijloacele ratiunii, limitele lumii sensibile. Primul dintre eleati, Xeofon, şi-a îndreptat critica împotriva religiei pediteiste a grecilor, asa cum aparea ca în lucrarile unor autori, precum Homer ori Hesiod: dupa acestia, zeii au forme omenesti, umbla din loc in loc si cad sub tot felul de pacate omenesti, precum adulterul, inselaciunea, lacomia etc. Pt Xenofon, adevarata divinitate nu poate fi decat una: Dumnezeu este unu, indivizibil, nemiscat, neschimbator. Totul este unu, zicea el. Pana ela divinitate nun e putem ridica insa, cu ajutorul simturilor: ele ne dau cunostinte doar despre cele schimbatoare, care se nasc si se petrec. La adevar nu urcam prin mijlocirea lor: pentru aceasta numai ratiunea ar putea fi de ajutor. Aceasta consecinta a fost formulate de cel mai important filosof eleat, Parmenide. Dupa el, ratiunea e cea care ne place prezenta adevarata realitate – in care nu e loc pentru schimbare si pieire. Fiinta adevarata este neschimbatoare, nemiscata, intotdeauna identica cu sine, ca nu are nici inceput si nici sfarsit.
Universitatea Tehnică a Republicii Moldova
Facultatea de Geodezie Cadastru şi Construcţie
Catedra de Ştiinţe Sociumane
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
