Descripții Definite

Ȋn aceastǎ lucrare, aş dori sǎ expun disputa dintre Russell – Donnellan – Kripke privind statutul descripțiilor definite.

Vom porni de la distincția dintre cele douǎ moduri de a trata relația dintre nume proprii și descripții definite. Numele proprii reprezintǎ expresiile care desemneazǎ ȋn mod direct, iar o descripție desemneazǎ acel obiect care posedǎ proprietatea exprimatǎ de ea. Problema care se pune este atunci cȃnd ne ȋntrebǎm care dintre expresii trebuie consideratǎ ca fiind nume ȋn sensul propriu al cuvȃntului. Dupǎ Russell, singurele nume proprii sunt pronumele demonstrative. Kripke susține opusul, considerȃnd expresiile utilizate ca nume proprii, nume proprii autentice, ce nu pot fi sinonime cu descripțiile definite. Donnellan susține cǎ existǎ cazuri ȋn care descripțiile definite denotǎ direct, fǎra a mai fi nevoie de o analizǎ a lor. Comportamentul unei descripții definite poate fi identic cu cel al unui nume și astfel, descripția definitǎ funcționeazǎ ca nume.

Russell presupune cǎ semnificația unui nume urmeazǎ a fi identificatǎ cu obiectul pe care acesta ȋl indicǎ; de asemenea, pentru el, dacǎ avem o propoziție enunțiativǎ cu sens, aceasta trebuie sǎ fie sau adevǎratǎ sau falsǎ. Ȋn propoziția “Regele actual al Franței este chel” (cȃnd de fapt nu existǎ niciun rege al Franței), aceasta este o propoziție enunțiativǎ cu sens. Dacǎ o frazǎ denotaționalǎ precum “Regele Franței” funcționeazǎ ca și nume, iar expresiile ȋn care fraza este folositǎ, au sens, recunoaștem existența obiectului numit prin intermediul frazei denotaționale.

Astfel, orice propoziție ȋn care un predicat este atribuit unui subiect, implicǎ existența unui obiect pe care ȋl denotǎ termenul-subiect. Russell neagǎ faptul cǎ descrierile precise funcționeazǎ ca și nume; pentru ca ele sǎ contribuie la ȋnțelesurile propozițiilor ȋn care apar, nu este necesar sǎ existe obiecte pe care sǎ le desemneze. Analiza completǎ a propoziției “Regele Franței este chel”, ne dǎ o conjuncție a trei propoziții : a) Existǎ un rege al Franței; b) Nu existǎ mai mult de un singur rege al Franței; c) Nu existǎ nimic care sǎ fie rege al Franței și care, ȋn același timp, sǎ fie chel. Russell susține cǎ, deși propoziția inițialǎ “Regele actual al Franței este chel” are sens, acest lucru nu implicǎ necesitatea obligativitǎții de a presupune existența vreunui obiect desemnat de termenul-subiect al propoziției.

Donnellan susține cǎ existǎ cazuri ȋn care descripțiile definite denotǎ direct, fǎra a mai fi nevoie de o analizǎ a lor. Comportamentul unei descripții definite poate fi identic cu cel al unui nume, astfel, descripția definitǎ funcționeazǎ ca nume.

Contraargumentele aduse de Donnellan ȋmpotriva lui Russell sunt urmǎtoarele:

1) nu acordǎ suficientǎ importanțǎ contextului ȋn care este folositǎ o descripție, astfel poziția lui fiind una necriticǎ ȋn ceea ce privește presupoziția cǎ ori de cȃte ori un vorbitor folosește o descripție, el implicǎ faptul cǎ un obiect satisface descripția respectivǎ.

2) descripțiile definite sunt folosite fǎrǎ niciun fel de ȋncǎrcǎturi existențialǎ. Sunt cazuri, ȋn care un vorbitor folosește o descripție definitǎ doar ca pe un intrument care atrage atenția auditorului la un anumit obiect ce ȋl are ȋn vedere. Ȋn acest caz, descripția este folositǎ referențial.

Un vorbitor care folosește o descripție definitǎ ȋn mod referențial, folosește descripția doar pentru ca auditorii sǎ poatǎ identifica persoana despre care se vorbește. Astfel, descripția definitǎ ȋn mod referențial nu este decȃt un mijloc prin care se poate atrage atenția unei persoane sau a unui lucru.

O descripție definitǎ folositǎ referențial, nu apare “esențial” ȋn propoziția ȋn care este folositǎ, nefiind necesarǎ o analizǎ pentru a constata care obiect satisface predicatul exprimat de ea. Pentru a arǎta folosirea referențialǎ a descripțiilor definite, Donnellan pleacǎ de la urmǎtorul exemplu : “Asasinul lui Smith este dement” poate fi folosit atributiv – “oricine ar fi individul care l-a asasinat pe Smith, el este dement” și referențial atunci cȃnd vorbitorul face apel la o persoanǎ anume, de exmplu Jones, pe care o bǎnuiește a fi asasinul lui Smith. Identificarea persoanei la care vorbitorul a dorit sǎ se refere poate avea loc, chiar dacǎ nu acel individ (Jones) este asasinul lui Smith. Cei care aud acest enunț știu cǎ nu Jones este asasinul lui Smith. Ȋn cazul ȋn care știu cǎ vorbitorul ȋl ȋnvinovǎțește pe Jones a fi asasinul lui Smith, ei ȋnțeleg cǎ descripția se referǎ la Jones și nu la o altǎ persoanǎ, care ar fi ȋntradevǎr asasinul lui Smith.

Universitatea din București – Facultatea de Filosofie