Cultura în Epoca Modernă

Epoca modernă,deosebit de importantă prin realizările ei îşi are începuturile în secolul al XVII-lea şi durează până către sfârşitul secolului XIX.

Epoca modernă, ca epocă distinctă cultural, a fost impusa istoric în principal, de profundele mutaţii pe care le-a cunoscut una dintre componentele de bază ale culturii, ştiinţa. Încă din secolul XVII, datorită unui impresionant proces de cuceriri şi transformări fundamentale în mai multe ramuri ale ştiinţei, s-a declanşat o adevărată revoluţie ştiinţifică, a doua în istoria umanităţii. Această a doua revoluţie a transformat întreaga structură a ştiinţei, a cunoaşterii ştiinţifice in general, a metodologiei si a idealului explicativ al ştiinţelor particulare, dar a şi redimensionat statutul ştiinţei în ansamblul culturii. Toate acestea au determinat remodelarea raporturilor ştiinţei cu filosofia, cu religia, cu arta şi au influenţat condiţia omului în lume. Noua ştiinţă, impunându-se, reuşeşte, împreună cu tehnica, să creeze pentru om noi repere valorice, să dea noi rezonanţe omului în tendinţa lui permanentă de a-şi ameliora condiţiile de existenţă.

Această a doua revoluţie ştiinţifică n-a fost un fenomen spontan, discontinuu. Ea îşi are originile în noutăţile apărute în conştiinţa şi ştiinţa Renaşterii prin realizarea de excepţie excepţie a lui Copernic (teoria heliocentrică), prin noua concepţie anatomică a lui Vesalius, prin critica concepţiei aristotelice despre structura şi funcţionarea universului.

Concepţia heliocentrică emisă în Renaştere de către Copernic va căpăta întemeiere ştiinţifică în secolul XVII prin realizările unor personalităţi, precum: Kleper, Galilei şi Newton. Kepler, luând ca punct de reper Soarele şi descoperind legile mişcării planetelor, confirmă concepţia copernicană dar, în acelaşi timp o corectează prin postulate ştiinţifice riguroase. G.Galilei a contribuit decisiv la fundamentarea ştiinţifică a heliocentrismului, rupând cu metodele speculative şi impunând în astronomie observaţia ca metodă ştiinţifică de investigare şi în acelasi timp criteriu de confirmare a adevărului.

Prin opera sa, Isaac Newton a reuşit o sinteză mecanică de mare valoare ştiinţifică a sistemului solar. Fundamentând legea gravitaţiei universale pe care o formulează matematic, el reuseşte pentru prima dată să stabilească în spiritul rigurozităţii ştiinţifice o lege a întregului Univers, valabilă atât pentru macrocosmos,cât şi pentru microcosmos. El reuşeşte astfel să cuprindă întregul Univers – de la stele până la atomi – într-o singură lege şi astfel concepţia sa ne apare şi astăzi ca o superbă realizare a raţiunii umane.

Descoperirea legilor (legile dinamicii de către Galilei, legile astronomice ale lui Kepler, legea gravitatiei universale ale lui Newton), ca şi încercarea de fundamentare a noţiunii de lege în plan ştiinţific şi filosofic constituie una dintre marile descoperiri ale ştiinţei moderne.

O data cu descoperirea legilor şi a domeniului lor de manifestare încep încă din sec. XVII să se schimbe atât sarcinile, cât şi natura ştiinţei. Dupa cum ştim încă de la Aristotel, viziunea despre univers includea ideea ierarhizării formelor de existenţă. Noua ştiinţă impune concepţia după care toate formele de existenţă, oricăt de diferite vor fi sub aspect fizic au acelaşi statut ontologic.

Această nouă ştiinţă a contribuit decisiv la trecerea de la vechea ştiinţă a calităţii, întemeiată pe cunoşterea senzorială, la noua ştiinţă a cantităţii bazată pe calcul matematic, fapt ce determină trecerea de la cunoaşterea aproximativă la cea riguroasă, aptă a reuşi performanţe cognitive autentice. Fr. Bacon si R. Descartes criticând principiul autorităţii, ca şi factorii nocivi, perturbatori au reformulat atât metoda inductivă (Bacon), cât şi pe cea deductivă (Descartes) fiind considerţi fondatorii acestor metode în forma lor contemporană.

Aceste transformări din interiorul ştiinţei, ce i-au schimbat profund statutul, au determinat, relaţii noi cu celelalte componente ale culturii, ca şi schimbarea condiţiei existenţei umane.

George Gusdorf afirma că în ştiinţa tradiţională exista o unitate organica între om, cosmos şi Dumnezeu. În funcţie de etapele istorice, soarta omului era considerată ca fiind dependentă de relaţia sa de subordonare faţă de cosmos sau faţă de divinitate. Noua ştiinţă, desacralizată şi dezantropofizată, il îndeamnă pe om să cunoască natura nu pentru a i se supune sau a se împăca cu ea, ci pentru a o stăpâni şi prin aceasta pentru a-şi ameliora existenţa.

Majoritatea îndemnurilor marilor personalităţi cereau cunoaşterea lumii reale, a lucrurilor şi fenomenelor particulare şi apelul la tehnică, adică tot la realizările lui pentru a stăpâni aceste lucruri şi fenomene. Prin aceasta, omul modern capătă şi un nou statut ontologic. El nu mai apelează la ajutor extern, ci la propriile sale puteri şi creaţii, între care ştiinţa şi tehnica sunt cele mai demne de luat în seamă.

Revoluţia ştiinţifică la care s-au au adăugat şi alţi factori, ca: devenirea în sens progresiv a societăţii, apariţia unor noi clase şi categorii sociale cu aspiraţii si mentalităţi specifice, schimbarea statutului existenţial uman în raport cu natura şi societatea, şi-au pus amprenta şi asupra creaţiilor artistice.

Încă din 1600, în artă se impune stilul baroc ce domină viziunea artistică timp de aproximativ un secol. El se caracterizează prin excesul de ornamentare complicată, de înflorituri, precum şi (în arhitectură) prin neregularitatea liniilor şi prin monumentalitate.

În arhitectură, semnificative sunt bisericile iezuite unde altarul are menirea “mai mult sa impresioneze decât să trezească ganduri cucernice” (H.W. van Loon)

În pictură, promotorul acestui stil a fost pictorul grec Dominikos Theotokopolus, pe care spaniolii l-au numit El Greco (“Apostolii Petru şi Pavel, “Adoraţia magilor”).

La acesta s-au mai adăugat alţi doi mari titani ai picturii universale: Velasquez (“Venus şi Amor”, “Portretul Margaritei”) şi marele Rembrandt (“Întoarcerea fiului risipitor” , “Soţia evreică”) ale cărui opere dacă le priveşti, nu-ti vine să crezi că o fiinţă omenească a putut doar cu puţină pânză şi culoare să exprime atât de intens calităţile lăuntrice ale persoanelor. Acesta era numită uneori “Lumina lui Rembrandt” şi este considerată o descoperire a pictorului, tehnică specială pe care nimeni n-a putut-o imita vreodatată.