Avem Sens în Cazul Numelor Proprii

În cadrul categoriei numelui propriu, definirea valorii semantice ramane o problemă controversată. Problema persista chiar în centrul noţiunii de sens şi a imaginii sale lingvistice. Diferenţa opiniilor este provocată de imaginea asupra concepţiei şi a sensului lingvistic care stă la baza sa. Pentru a descrie numele popriu putem invoca noţiunile de sens şi referinţă, sens şi conţinut, sens denotativ sau conotaţie, acest fapt împiedica elaborarea unei definiţii exacte.

În continuare, îmi propun să pornesc de la următoarea întrebare: Cum dăm condiţii de adevăr pentru propoziţiile care au în poziţia (aparentă a) subiectului, nume proprii? În această dezbatere, doresc să aduc ca prim argument opinia lui J.S.Mill, conform căreia numele proprii nu au niciun înţeles, în acest caz , înţelesul corespunde cu referinţa lor, deci propoziţia „a este P” este adevărată dacă obiectul care este referinţă lui „a” are proprietatea exprimată predicatului „P”.

Mill şi Kripke sunt doi dintre cei mai importanţi filosofi care au sesizat deficienta semantică a numelui propriu. Din pricina acestui aspect numele propriu este considerat ca apelativ exclusiv, ca simplă eticheta. Această teorie poate fi discutată din câteva puncte de vedere: iniţial, conform acesteia, numele propriu ar fi exclus din sistemul lingvistic, acţiune care nu poate fi acceptată, ba mai mult, este evidentă imposibilitatea calificării unor nume proprii, cum ar fi utilizarea sinonimică: Tomis, Constanta. De asemenea, această teorie eşuează în explicitarea utilizării nestandarde sau modificate a numelor proprii. De exemplu, în propoziţiile aparent tautologice, cum ar fi Berlinul e Berlin.

În anumite situaţii numele propriu poate apărea în ipostaza de totalitate a descrierilor referentului acestui nume. Sensul numelui propriu, poate fi convenţional considerat drept ansamblul descrierilor referentului iniţial al eponimului. Astfel, numele propriu Che Guevara – fostul lider al regimului comunist cubanez - este o abreviere a acestei descrieri care i se asociază în orice context. Această idee, la rândul ei, atrage o serie de probleme, una dintre ele fiind absenţa unei corelaţii fixe intre numele propriu şi referent, atunci când un nume aparţine mai multor referenţi, definiţia menţionată anterior nu mai este valabilă.

Frege, susţine că trebuie să acceptăm faptul că numele proprii au înţeles, doar în acest fel putem distinge între enunţuri de formă a=a (enunţuri analitice de identitate) şi enunţuri de formă a=b (enunţuri sintetice de identitate). Pentru a demonstrta faptul că teoria lu Frege este greşită, putem folosi argumentul adus de Searle, şi anume ca şi unele enunţuri de froma a=b pot fi enunţuri analitice. De exemplu: Ion Barbu= Dan Barbilian. Chiar dacă s-ar putea contra-argumenta folosind faptul că “Ion Barbu este Dan Barbilian” e un enunţ informativ, Searle îşi menţine poziţia spunând că atunci când se rosteşte enunţul respectiv nu se vorbeşte despre cuvinte, ci despre identitatea de sine a lui Ion Barbu- Dan Barbilian. Enunţul e informativ prin aceea că ilustrează o regulă lingvistică: „Ion Barbu” şi „Dan Barbilian” sunt folosite cu aceeaşi referinţă. Dar pronunţarea enunţului nu este o descriere a regulii respective ( în cazul în care nu s-ar mai vorbi despre matematicianul roman, ci doar despre cuvinte). Searle considera că şi „ Ion Barbu este Ion Barbu” (un enunţ de formă a=a) ilustrează o regulă semantică (deşi nu o descrie) : numele „Ion Barbu” îşi păstrează referinţă la fiecare context întâlnit; într-o comunitate de vorbitori care nu s-ar conduce după această regulă, enunţul ar fi fals (deci exprimă un adevăr contingent, deşi este un enunţ analitic).

Paradoxal, dar teza susţinută de Frege este corectă. Există enunţuri sintetice de identitate (de formă a = b). “Shakespeare este Bacon”, în cazul în care ar exprima un adevăr, ar fi un astfel de enunţ. Acesta ar fi un enunţ factual. Distincţia analitic-sintetic pentru Searle nu reprezintă o problemă.

Conform teoriei lui Russell, numele proprii sunt descripţii definite mascate, adică atunci când ni se spune un nume, iar noi nu avem nici o informaţie despre el şi nu ştim despre cine este vorba, înţelegem numele prin intermediul unei descripţii. La Russell, numele proprii deţin doar denotat (referinţă), fără a avea un sens asociat lor. Rolul lor fiind operaţional sau de comunicare, denotă persoane, locuri, bunuri etc. Şi ele stau pentru realităţi extra-lingvistice, însă îşi exercită funcţia de designare într-un mod diferit, doar pe baza existenţei effective a realităţii la care se referă, modul lingvistic în care îşi realizează atribuţia este mult şi în aproape toate situaţiile diminuat. Numele proprii sunt entităţi lexical scurte, compuse de obicei din maximum câteva cuvinte. Pe baza unui act iniţial de ‘’botez’’, numepe proprii doar desemnează ceva, ele operează în cadrul vorbirii curente datorită informării vorbitorilor în privinţa numelui respectiv. Cu toate că ele au o logică în virtutea căreia au fost stabilite, această logică este una de tip extern, şi nu exprima însuşirile esenţiale ale faptului non-lingvistic pe care îl denotă, aşa cum se întâmplă în cazul descripţiilor definite. Compoziţia numelor proprii poate să reflecte apartenenţa denotatului la o familie, dar de cele mai multe ori datele oferite de numele proprii sunt vagi şi irelevante în privinţa denotatului lor.

La întrebarea: cum putem învăţa un nume propriu? Searle afrima faptul că putem face acest lucru învăţând legătura dintre el şi obiectul la care referă numele respectiv. Dacă dorim să învăţăm pe cineva un nume propriu, trebuie să îi oferim această legătură. Pentru a stabili obiectul la care se referă numele putem să folosim metoda descrierii. În acest caz, identificarea se realizează pe baza anumitor trăsături ale obiectului respectiv. Aceste trăsături care sunt asociate cu numele , devin înţelesul acestuia. Însă, nu este o condiţie strictă ca aceste trăsături pe baza cărora identificăm referinţa numelui, pentru a fixa relaţia dintre nume şi referinţă, să se asocieze cu numele. De exemplu, să considerăm că Barack Obama nu are vreo trăsătură din cele pe care noi i le atribuim, nu am considera că numele şi-a pierdut referinţă. Însă, Searle ne contrazice susţinând că dacă tot ce ştim despre Barack Obama se va demonstra a fi adevărat despre mai mulţi oameni diferiţi, poate vom ajunge să susţinem că Barack Obama nu a existat (numele şi-a pierdut referinţă).

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE FILOSOFIE