Argumentul Ontologic

Argumentul ontologic este un argument deductiv a priori. Este o incercare de a se ajunge la ideea existentei lui Dumnezeu, prin analiza conceptuala, pornind de la conceptul lui Dumnezeu ca fiinta perfecta.

Argumentul a fost dezvoltat pentru prima data de Sf. Anselm in Proslogion cap. II. Dupa ce Descartes da o reformulare a argumentului, el a fost acceptat de Spinoza si de Leibniz. In evul mediu, argumentul a fost respins de Toma dAquino iar mai tarziu, a fost criticat de Hume si de Kant.

Dumnezeu este fiinta decat care altceva mai mare nu poate fi conceput (id quo nihil maius cogitari possit). La contraargumentul formulat de Gaunilon, un calugar din manastirea Marmontiers, Anselm subliniaza ca argumentul sau nu se poate aplica oricarei idei generale, ci numai conceptului de Dumnezeu.

Dar daca Dumnezeu ar exista doar in intelect, atunci ar putea exista o fiinta care sa fie si conceputa (sa existe in intelect) si sa existe si in realitate.

Acea fiinta ar fi mai mare decat una care exista doar in intelect.

Prin urmare, Dumnezeu trebuie sa existe si in realitate.

Cea de-a doua varianta: Dumnezeu este cea mai mare fiinta posibila.

A fi o fiinta necesara este mai mult decat a fi o fiinta doar contingenta.

Daca Dumnezeu ar exista doar ca o fiinta posibila, despre care sa ne putem imagina ca nu exista, atunci ar putea fi conceputa o fiinta mai mare, care nu poate fi conceputa ca neexistand.

Acea fiinta ar fi atunci mai mare decat Dumnezeu, ceea ce este imposibil.

Deci Dumnezeu este o fiinta necesara.

Descartes In Discurs asupra metodei, Descartes reformuleaza varianta lui Anselm: Dumnezeu este fiinta perfecta.

Fiinta perfecta exista.

Descartes considera ca singura dovada care ajunge la fiinta perfecta este aceea care cauta cauza ideii de fiinta perfecta pe care o avem in mintea noastra, deoarece cauza unei reprezentari a perfectiunii si infinitatii nu poate fi decit o fiinta perfecta si infinita. In plus, in acest caz special, regresia cauzala infinita este imposibila, deoarece ideea de Dumnezeu este anterioara tuturor celorlalte idei pe care le putem concepe: . perceptia infinitului este, intrucatva, anterioara in mine celei a finitului, cu alte cuvinte, perceptia lui Dumnezeu e anterioara celei de mine (Meditatii III). Cu toate ca Descartes afirma necesitatea cunoasterii prealabile a esentei unui lucru, pentru a putea trece la afirmarea existentei lui, totusi, acest principiu nu se aplica riguros decat in cazul demonstratiei existentei lucrurilor materiale. In rest, atat in ceea ce priveste existenta eului (Eu sunt, eu exist), cat si in cazul lui Dumnezeu (Dumnezeu exista), atat esenta, cat si existenta sunt rezolvate in paralel, prin acelasi proces care, pe de-o parte, vizeaza precizarea ideii innascute, iar pe de alta parte, se constituie intr-o dovada a existentei (mele, ca substanta cugetatoare, respectiv, a lui Dumnezeu, ca fiinta perfecta si infinita). Critica lui Kant Spre ...