Argumente spinoză - existența lui Dumnezeu

Spinoza, prin intermediul cărţii sale initulată “Etica”, încearcă să susţină teorii filosofice despre însuşirile şi caracteristicile lui Dumnezeu, vorbind despre “adevăruri indubitabile” , precum chiar el astfel le consideră.

În prima parte a “Eticii”, Spinoza alcătuieşte o serie de definiţii şi axiome despre existenţa lui Dumnezeu şi despre proprietăţile sale, o serie de argumente în încercarea de a demonstra infinitatea, unicitatea şi cauzalitatea substanţei. El spune că fiecare lucru ce există trebuie să aibă o cauză cuprinsă în natura lucrului existent sau trebuie să se găsească în exteriorul acestuia, dar această cauză trebuie să existe cu necesitate.

Această lucrare are ca punct de plecare opera lui Spinoza, “Etica”, partea în care acesta îşi susţine punctele de vedere cu privire la argumentele aduse pentru existenţa lui Dumnzeu. Pe parcursul prezentării voi expune opinii ale lui Spinoza, dar şi ale lui Descartes, în ceea ce priveşte ideea de substanţă unică, de infinitate şi unicitate.

Toată filosofia lui Spinoza este cuprinsă în ideea de Dumnzeu, idee ce apare şi sub numele de substanţă unică, infinită şi eternă. Ideea de substanţă este principală în această lucrare a sa, fiind “piedestalul teoretic pe care ea se sprijină şi sursa din care provine.”

Spinoza a avut o reprezentare monistă a lumii, întreaga existenţă reducându-se la ceea ce el a numit “substanţă.” În “Etica” sa, Spinoza, pe baza unor definiţii şi propoziţii, reuşeşte să-si impună concepţia despre această substanţă unică, concepţie ce este demonstrată pe parcursul întregii sale opere. Voi prezenta pentru început caracteristicile substanţei pe care Spinoza le enumeră şi le explică în detaliu:

- este concepută prin ea însăşi

- nu este produsă de o altă substanţă

- este cu necesitate infinită

- este indivizibilă

- este unică

- este cauza imanentă a tuturor lucrurilor

- este cauza esenţei lucrurilor

- este eternă

“Substanţa este definită ca ceea ce înţeleg în sine şi este înţeles prin sine însuşi, anume acel lucru ce nu are nevoie de conceptul altui lucru pentru a putea fi definit.” Aceasta este o primă definiţie a substanţei pe care Spinoza o alcătuieşte în argumentarea conceptelor sale.

Pentru a completa această definiţie, Spinoza aduce în a întări cele spuse anterior, o serie de propoziţii pentru a explica şi a argumenta propria sa opinie. “Două substanţe care au atribute diferite nu au nimic comun între ele” , iar acest lucru conduce la ideea că ele nu pot fi cauza una celeilalte.

Atunci când Spinoza concepe substanţa, se referă la ceva ce nu are nevoie de nimc altceva pentru a îi oferi propria existenţă, astfel încât are nevoie doar de sine pentru a exista. Descartes îsi expune părerea în această privinţă în lucrarea “Principiile filosofiei”, spunând că Dumnezeu este singurul care este aşa şi nu există niciun alt lucru creat care să corespundă acestor caracteristici.

Cuvântul “substanţă” îi revine doar lui Dumnezeu şi nu şi celorlalte lucruri existente în natură, pentru că Dumnezeu nu face parte din categoria celor ce nu pot exista singure, iar lucrurile concepute în maniera de a nu putea exista unele fără altele poartă numele de atribute sau calităţi ale substanţei.

Substanţa este o esenţă metafizică, căreia îi corespund atribute şi calităţi infinite, din care inteligenţa umană poate desluşi doar două: lumea obiectelor materiale şi manifestările gândirii. “Întinderea în lungime, lăţime şi adâncime constituie natura substanţei corporale, iar gândirea constituie natura substanţei care gândeşte.” Tot ceea ce se referă la corpul omenesc şi i se poate atribui este întindere, iar ceea ce se referă la o modalitate de a gândi este gândirea. Infinitul poate fi doar gândit, nu şi atins, văzut, simţit, iar finitul poate fi doar văzut. La asta se limitează corpul uman, numai la ceea ce poate fi demonstrat.