Traducerea Vechilor Texte Biblice

Previzualizare referat:

Extras din referat:

Literatura veche este literatura epocii prefeudale şi feudale, de la primele manifestări ale scrisului în limba slavonă sau română până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Rolul benefic al Bisericii în evoluţia literaturii şi culturii noastre vechi nu poate fi negat sau ignorat. “Poporul românesc, afirmă Şt. Ciobanu, a putu ieşi din haosul istoriei la luminişurile civilizaţiei mulţumită unei culturi. Această cultură s-a născut şi s-a închegat sub umbra ocrotitoare a Bisericii noastre.“ Literatura românească veche îşi are originea în viaţa bisericească. Mănăstirile (“focare de cultură”, cum le numeşte N. Cartojan) au favorizat copierea de manuscrise, tipărirea de cărţi religioase.

În mă¬năstiri se scriu cronici, funcţionează şcoli, se păstrează documente de limbă slavonă şi română. Literatura religioasă din secolul al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea a avut rolul decisiv în afirmarea limbii române literare. Cartea religioasă, nu cronica, a fost locul frământărilor artis¬tice cu repercusiuni asupra unui public mai larg. Cronicile româneşti au fost publicate foarte târziu, rămânând cunoscute unui public restrâns, în vre¬me ce tipăriturile religioase, atât prin numărul tot mai mare de exem¬plare cât şi prin folosirea lor în viaţa Bisericii, au impus o anumită formă a limbii române. unii specialişti consideră că această „cultură scrisă” a luat avânt mai ales începând cu anul 1532. Am putea vorbi chiar şi de o clasificare a perioadei respective, având ca prima etapă începuturile limbii române literare, mai exact timpul cuprins între anii 1532-1550.

Ca monumente literare avem Evanghelia şi Apostolul, amândouă moldoveneşti amintite într-o sursă din 1532 şi Catehismul luteran, tipărit la Sibiu în 1544 de Filip Moldoveanul.

În epoca veche, nu aveam o limbă literară propriu-zisă, normată şi unitară, ci mai multe

variante cultivate ale unor subdialecte dacoromane, dintre care nici una nu tinde, cel puţin pînă la

1750, către preponderenţă. Eforturile cărturarilor se indreaptă acum nu spre fixarea normelor, ci

spre impunerea limbii romane ca limbă de cultură în locul slavonei şi spre îmbogăţirea ei cu

elemente lexicale noi. In acest interval de timp se pot distinge două perioade mai importante.

Cea dintîi perioadă începe, probabil, de pe la mijlocul secolului al XV-lea şi durează pînă la 1640. Acum limba română este cultivată prin puţine scrieri originale (în special documente şi scrisori) şi prin destul de rarele traduceri şi tipărituri bisericeşti, apărute, mai ales, în Transilvania. Există totuşi în această etapă două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta de tip sudic (munteană şi sud-transilvăneană).

Limba scrierilor din această perioadă prezintă încă un vocabular sărac şi pronunţate

divergenţe dialectale. În traduceri întîlnim adesea, datorită influenţei originalelor, construcţii imitate după slavonă sau maghiară. Caracterul livresc al lexicului textelor religioase apare evident cînd comparăm vocabularul textelor traduse cu cel al textelor netraduse, din care lipsesc cuvintele din slavonă şi maghiară, necunoscute în limba vorbită. Istoria limbii romane literare reţine, aşadar, doar faptul că, din această epocă datează primele texte de limbă românească şi că în acest secol diaconul Coresi “ot Tirgovişte”, cum scria însuşi Domnia sa, pune la baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi din sudul Transilvaniei.

Referindu-ne la limbile în care aceste texte au fost redactate, trebuie să menţionăm ca acestea reprezintă un criteriu de clasificare. Cele mai multe scrieri româneşti din a doua jumătate a secolului al XVI-lea sunt unilingve (româneşti). 19 dintre ele sunt bilingve (slavo-române). Marea majoritate a textelor au fost traduse din slavă dar avem şi surse maghiare cum ar fi principalul izvor al Paliei de la Orăştie + Pentateucul lui Heltai, iar de+a lungul timpului s+a pus problema unor traduceri după izvoare latineşti, cum se mai speculează in cazul Apostolului.

Prin traducere, se încearcă nu doar simpla înţelegere a unui conţinut comun, dar exprimat în formele specifice unei limbi naţionale, ci – mai ales - transferul şi sincronizarea spiritului uman, aşa cum s-a dezvoltat el în şi prin sînul şi limba unei comunităţi. Toate acestea deoarece, traducerea constituie modalitatea prin care o comunitate încearcă înţelegerea şi translarea elementelor individualizante şi chiar ireductibile ale unei alte comunităţi.

Textele rotacizante

Numite şi textele maramureşene, fac parte din seria textelor literare din secolul al XVI-lea. Textele literare ajunse până la noi din acest secol, sunt manuscrise şi tipări¬turi, cărţi bisericeşti (Psaltiri, Apostol, Cazanii) sau cărţi populare.

Studiul textelor rotacizante a generat o literatură extrem de bogată, unele probleme nefiind nici până azi pe deplin lămurite. Oricare ar fi opinia unui cercetător sau a altuia, un fapt rămâne de domeniul evi¬denţei: aceste texte au fost traduse înaintea tipă¬riturilor coresiene.

În secolul trecut, au fost găsite, în diferite locuri din ţară, cele mai vechi texte traduse în limba română: Codicele Voroneţien (care cu¬prinde Faptele Apostolilor şi trei epistole soborniceşti, una a aposto¬lului Iacov şi două ale lui Petru), Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voro-neţeană, Psaltirea Hurmuzachi. Originalele acestora s-au pierdut, până la noi au ajuns doar copii târzii, de pe la jumătatea veacului al XVI-lea. Toate copiile sunt caracterizate prin particularitatea rota¬cismului: transformarea lui n intervocalic în r în cuvintele de origine latină (lumină > lumiră, cenuşă > ceruşă ş.a.)

Codicele Voroneţean a fost descoperit de profesorul Grigore Creţu la Mănăstirea Voroneţ, în 1871. Textul a fost publicat la Cernăuţi, în¬so¬ţit de un glosar şi de un studiu, de către I.G. Sbiera (1885)

Psaltirea Scheiană a fost proprietatea lui Gh. Asachi, de unde a ajuns în biblioteca de la Scheia a lui D. Sturdza, un mare bibliofil. În 1884, D. Sturdza Scheianu a dăruit-o, odată cu biblioteca lui, Academiei.

După numele autorului acestui gest de mare generozitate, Ioan Bianu a numit-o Psaltirea Scheiană. Cuprinde Psalmii lui David şi cân¬¬tările adăugate după psalmi (Cântarea lui Moise, Rugăciunea Anei, mama lui Samuil, Rugăciunea Sfintei Fecioare ş.a.). A fost copiată, cum se poate observa din grafie, de trei copişti diferiţi. Psaltirea a fost publicată pentru prima dată de I. Bianu în 1889, iar mai târziu şi de I.A. Candrea (1916), care o însoţeşte de un foarte serios studiu filologic. Încercările de datare a Psaltirii pe baza unei crip¬tograme din text au eşuat. Data a fost citită în cinci feluri (1482, 1514, 1515, 1575, 1585), din cauză că unele litere au fost deformate.

Descarcă referat

Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.

Structură de fișiere:
  • Traducerea Vechilor Texte Biblice.doc
Alte informații:
Tipuri fișiere:
doc
Nota:
8/10 (1 voturi)
Nr fișiere:
1 fisier
Pagini (total):
8 pagini
Imagini extrase:
8 imagini
Nr cuvinte:
3 818 cuvinte
Nr caractere:
19 296 caractere
Marime:
31.48KB (arhivat)
Publicat de:
NNT 1 P.
Nivel studiu:
Facultate
Tip document:
Referat
Domeniu:
Filologie
Predat:
la facultate
Materie:
Filologie
Sus!