Strigăt în Tăcere - Sărmanul Dionis versus Strigătul de Edvard Munch

„... In faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici

spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru. [...] Dacă lumea este un vis - de ce n-am putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi?” l

Interesul pentru încărcătura emoţională a artei se găseşte în cele trei elemente: cuvânt, culoare şi sunet. Culoarea posedă un bogat spectru conotativ. La nivel senzitiv, culoarea poate sugera mai multe decât un cuvânt chiar. Doar fuziunea dintre cromatică şi cuvânt ne poate sensibiliza chiar şi cele mai „atrofiate” senzaţii. Prin prisma acestor trei elemente, am observat un vădit nex între arta picturală şi textul literar. Artiştii culorilor se consacră experienţelor cultural-artistice cu forme, sunete şi culori, prin care exprimă ceea ce pictorii numesc „necesitate interioară”. Aşa cum afirmă Dan Grigorescu, ideea sunetului interior2, pe care artistul îl aude în fiecare obiect şi-1 transmite privitorului, deschide cel mai lesnicios drum spre un sincretism al artelor. Acest sincretism, declanşator al unei stări de spirit sau oglindire a unui spaţiu ideal, este nota definitorie atât pentru nuvela romantică de factură filosofică Sărmanul Dionis (1872), cât şi pentru lucrarea picturală Strigătul2 (1893) de Edvard Munch.

1 Eminescu, Mihai, Proză literară, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, p. 33.

2 Kandinsky, Wassily, Spiritul formei m Clasicii picturii universale. Kandinsky, Bucureşti, Editura Meridiane, 1980, p.7.

3 Lucrarea picturală Strigătul (1893) este o reflectare profund personală şi stranie a experienţelor dramatice din

copilăria lui Edvard Munch.

În continuare, supunându-le unui examen critic, ne propunem să identificăm unele afinităţi pe care le comportă aceste lucrări - produse ale unor arte de natură diferită. Ne propunem ca, spre finele eseului, să reuşim a demonstra că lucrarea picturală Strigătul „reflectă”, emoţional, textul eminescian Sărmanul Dionis. Crisparea personajelor eminesciene (îndeosebi a lui Ruben-Riven) anticipă, credem, crisparea expresionistă anunţată de Strigătul lui Munch.

Mihai Eminescu descifrează în lume şi în univers lucruri şi semnificaţii pe care oamenii nu le văd sau nu le aud; el pătrunde cu intuiţia lui profetică în ceea ce este dincolo de noi, creează pentru eternitate, astfel intuind o nouă dimensiune interpretativă bazată pe interferenţa dintre cromatica textului propriu-zis cu cea picturală, exterioară logosului. Ca romantic, preferinţa statornică a lui Eminescu este retragerea în lumea din interior. Această mişcare se produce constant, după observaţia adâncă, lucidă şi dramatică a lumii exterioare4. Este bine cunoscut faptul că lucrarea picturală Strigătul transformă o tulburătoare experienţă personală, trăită la intensitate maximă, într-o imagine ce comunica la un nivel universal. Pictura a fost inspirată de un eveniment din viaţa lui Munch. Prin natura sa, pictorul a fost un solitar, dar, în mod paradoxal, s-a interesat foarte mult de relaţiile interumane, care vor reprezenta esenţa creaţiei sale. In acest sens, un fragment din jurnalul lui Munch ne atrage atenţia: „Mugeam pe stradă împreună cu doi prieteni. Am simţit o urmă de melancolie. Soarele apunea... Dintr-odată, cerul s-a făcut roşu sângeriu. M-am oprit şi m-am sprijinit de un gard... Mă simţeam epuizat şi m-am uitat la norii în flăcări, care atârnau asemeni sângelui ce curge de pe o spadă, deasupra fiordului negru-albăstrui şi deasupra oraşului... Am auzit un ţipăt puternic, nesfârşit, trecând prin natură.” 5 Chipul personajului care ţipă, androgin şi stilizat, conferă picturii un impact emoţional direct. Cartonul crud, nepictat, creează culoarea cadaverică a feţei. Personajul îşi ţine mâinile în dreptul urechilor, pentru a se proteja de strigăt, însă liniile de culoare unduitoare îi încadrează trupul spectral,

4 Drăgan, Mihai, Clasici şi moderni. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987, p. 87.

5 Citat după: An Gallery, nr. 50, 13 februarie 2008, pp. 26-27.

pentru a-1 atrage în vârtejul lor. Aceleaşi trăiri sînt de găsit şi în nuvela Sărmanul Dionis. Textul eminescian propune un model de existenţă spirituală, la care se accede prin evadarea din contingent, departe de acest „pământ nenorocit şi negru”. Lipsit de simţ practic, Dionis nu este omul faptei obişnuite în ordinea vieţii reale. El se sustrage, în sens superior, de la cele lumeşti cu vicisitudinile lor; dă existenţei sale, prin contemplaţie, un sens suprauman care intrigă pe contemporani şi pe urmaşi, ca în cele din urmă adevărata lui fire, inaccesibilă înţelegerii omului obişnuit, să rămână sigilată într-un tipar vaporos al umbrei. Construită în dublu plan, terestru şi imaginar, Sărmanul Dionis se realizează ca un vis în vis pe fundaul căruia se proiectează, în umbre transfigurante, toată realitatea biografică. La prima vedere, desprinsă de realitate şi plutind în neant asemenea unei Fete morgane sau a unei Ape a morţilor, amăgitoare şi fără de consistenţă, Sărmanul Dionis este, de fapt, una din cele mai organice construcţii ale cărei planuri sunt strict delimitate şi unde limita dintre realitate şi răsfrângerea ei în vis poate fi identificată cu uşurinţă.