Recitind Craii de curtea-veche

Plimbarea fireascǎ prin pădurea fascinantǎ a textului nu poate fi decât una nouǎ, căci un text nu se de poate decât reciti deoarece « nu se poate vorbi de existenţa unei lecturi virginale » afirmǎ M. Călinescu. Prins în timpul liniar dar şi circular al lecturii, cititorul intrǎ cu interes în jocul de sensuri, hoinărind atent prin labirintul cunoaşterii de sine şi a celuilalt, desface firesc şi curios valurile secretivitǎţii textuale.

Craii de Curtea-Veche a autorului Mateiu Caragiale e un Aleph românesc, un joc incitant şi fascinant în acelaşi timp, încărcat de misterul secretivitǎţii şi a ermetismului, ce te invitǎ sǎ descoperi noi forme de recitire. Enigma tipului de text (roman sau naraţiune) e dificil de descifrat chiar şi pentru cititorul reflexiv şi matur, şi aceasta vine din tocmai acea aurǎ de secretivitate ce incitǎ la descoperire şi participare la joc. Al. George remarca şi el acest fapt admiţând cǎ « aceastǎ capodoperǎ a lui Mateiu este o carte greu de clasificat, pentru cǎ se reclamǎ de la mai multe genuri » şi « nu se suprapune nici pe departe regulilor romanului » . Lidia Bodea, în prefaţa la ediţia « Şcolarului grăbit » a acestei opere, conchide : « lumea însǎşi este un text poetic, iar narativitatea devine un simplu pretext de organizare şi de punere la încercare a cititorului » . Secretivitatea are frecvent o dimensiune ludicǎ ce îndeamnǎ la recitire. Lectura este un joc intelectual cu sau fǎrǎ reguli în care cititorul intrǎ pentru a deveni el însuşi un actor pentru cǎ rolul protagoniştilor este deja ocupat de personajele naraţiunii. Deoarece Craii... nu au primit clar din partea autorului locul într-o clasificare clasicǎ, suntem îndreptǎţiţi sǎ credem ca jocul la care suntem invitaţi nu are reguli stricte mai ales cǎ circularitatea lui este evidentǎ.

Cartea este alcătuitǎ din patru capitole ce primesc fiecare un moto în limba francezǎ. Primele trei capitole sunt intitulate : Întâmpinarea crailor, Cele trei hagialâcuri şi Spovedanii. Majoritatea criticilor operei lui Mateiu Caragiale (N. Manolescu,V. Lovinescu, Perpessicius, M. Călinescu sau T. Vianu) au observat importanţa visului din ultimul capitol (Asfinţitul crailor), sugerând în acelasi timp cǎ aici se poate afla cheia textului în discuţie ce stǎ « sub pecetea artei » (N. Manolescu). Dar pânǎ a descifra labirintul sensurilor unei opere care a suscitat vii discuţii, sǎ ne oprim asupra titlului cu iz de istorie. După ce a descoperit posibilele variante de interpretare, cititorul va ajunge la concluzia cǎ jocul intelectual fǎrǎ reguli prestabilite poate fi mai dificil decât cel al cărui reguli sunt trasate clar. « Craii », termen regent al titlului şi a întregii opere, se remarcǎ prin pluralitatea referentului ;

a) crai - nobil ;

b) crai - desfrânat, bărbat uşuratic, derbedeu ;

c) crai - îşi are originea într-o anecdota a tatălui Caragiale publicat în Vatra;

d) crai - se referǎ la magii din Biblie (presupunându-se cǎ totuşi erau patru deoarece unul din ei ar fi întârziat);

La nivel intertextual, Craii... trimit spre un sonet inclus în ciclul Pajere al lui M.Caragiale, dar este întâlnit şi în primul capitol (Întâmpinarea crailor) când nebuna Pena Corcoduşa îi numeşte aşa văzând în cei patru bǎrbaţi întalniţi în drum nişte boieri care fac parte dintre aceia care în sec. al XIX-lea erau numiţi « craidoni de Curte Veche » sau « Don Juani de Bucureşti » (după N. Manolescu).

Construcţia circularǎ a textului lasǎ liberǎ traiectoria interpretării căci de oriunde ar începe relectura, în centru ei vor sta cei patru boieri, proiecţii ale naratorului însuşi şi nu numai. După Povestitor, cei trei crai completează pătratul guvernat de litera « P » : Paşadia, Pantazi şi Pirgu. Iată o scurtǎ prezentare a celor patru crai ce se pierd în asfinţitul din visul Povestitorului :

Paşadia, un pasionat de istorie, descinde dintr-un aventurier italian ascuns în Valahia fiindcă era bănuit de crimǎ, fiul sǎu, inteligent şi instruit, răzbate cu greu prin mrejele vieţii. Trufaş şi răzbunător, iubeşte singurătatea şi este scos din ea de bufonul Pirgu care îi oferă posibilitatea de a-şi manifesta latura de aventurier moştenitǎ pe linie paternalǎ. Se crede cǎ suferă de o boala care îl face sǎ se retragă adesea la munte. Ziua şi noaptea reprezintă pentru el posibilitatea de a purta douǎ mǎşti. Paşadia e urmărit pânǎ la scindare de cele douǎ izotopii ale textului : « Paşadia trăia cu schimbul douǎ vieţi. De dimineaţa pânǎ seara el nu se mişca de acasă, nu se ridica de la masa de lucru, dintre cǎrţi şi hârtii, citea, scria fǎrǎ răgaz (...) Cum era atunci cu putinţǎ ca omul acesta de carte şi de Curte, care ar fi făcut podoaba zilelor de la Weimar, sǎ se fi învoit a împǎrtǎşi de seara pânǎ dimineaţa dezmăţarea lui Pirgu ? » se întreabǎ povestitorul. Deoarece nu este precizat numele lui întreg, sau real, putem afirma cǎ el reprezintă acel hagialâc al istoriei, fascinant şi tensionat. Paşadia poartǎ cu el dezamăgirea profundǎ creatǎ de propria ţarǎ ( acest sentiment este întâlnit şi la I. L. Caragiale care încearcă în repetate rânduri sǎ o pǎrǎseascǎ reuşind spre sfârşitul vieţii sǎ-şi îndeplinească dorinţa). El se autoexlilezǎ în propria patrie luând acest act drept o metodǎ de autodisoluţie. Actul sǎu distructiv pe care îl plǎnuieşte hotărât (de a-şi arde opera) şi care este înfăptuit de o mânǎ necunoscutǎ dupǎ moartea sa are o tradiţie la care trebuie raportat. Cel mai cunoscut caz, în acest sens, este cel al lui Kafka care lasă cu limbǎ de moarte prietenului sǎu Max Brod sarcina de a-i arde opera ( Procesul, Castelul, America şi Jurnalul care e drept nu erau terminate). Clasic modern, obsedat de forma şi de puritatea stilisticǎ, ca şi Paşadia, Kafka era un posedat al idealului perfecţiunii. Din fericire dorinţa nu i-a fost ascultatǎ pe când cea a lui Paşadia de a se sinucide post mortem i-a fost îndeplinitǎ.