Mircea Eliade și Ontologia Sacrului

Filosof al miturilor şi rafinat investigator al gândirii arhaice, cunoscor al tehnicilor yoga şi istoric al religiilor, erudit interpret al simbologiei universale neobosit cercetător al textelor alchimice, atras deopotrivă de etnologie şi de spiritualitatea tradiţională, Mircea Eliade rămâne una dintre marile personalităţi ale României contemporane care au relevat lumii moderne măsura geniului creator autohton.

Mircea Eliade este romancier, eseist, filosof, şi istoric al religiilor. Numele său derivat din gr. mir, ,,pace” şi gr. Helios, ,,soare”, simbolizează spiritul unui ,,cosmos”, al unui univers creat chiar prin propria sa personalitate. S-a născut la 9 martie 1907 la Bucureşti şi a murit la Chicago. Studiile primare le face la şcoala din Strada Mântuleasa, iar cursurile liceale la ,,Spiru Haret”.

În adolescenţă ţine un jurnal şi lucrează la proza autobiografică ,,Romanul adolescentului miop”.

În anul 1925 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti unde îi are ca profesori pe C. Rădulescu Motru, P.P. Negulescu şi N. Ionescu. Corespondează cu unele personalităţi italiene şi chiar călătoreşte în Italia.

Atras de spiritualitatea Orientului, la sfârşitul lui 1928 pleacă la Calcutta şi sub îndrumarea lui Surendranath Dasgupta (istoric al filosofiei indiene) învaţă sanacrita şi cunoaşte practicile hinduse. Locuind în casa acestuia, se îndrăgosteşte de Maitreyi, această experienţă reprezentând punctul de plecare al romanului apărut în 1933.

Întors în ţară, constituie împreună cu M. Vulcănescu, P. Comarnescu, M. Sebastian, C. Noica şi E. Cioran, gruparea ,,Criterion” care iniţiază un curent de idei numit existenţialism (trăirism).

Mircea Eliade s-a impus în viaţa ştiinţifică internaţioanlă ca un imbatabil cunoscor al sistemului filosofic yoga şi un excepţional hermeneut al ideilor şi credinţelor religioase, iar în plan strict cultural, mai ales ca un foarte original creator de literatură fantastică.

Interesul pentru alchimie îl duce pe Mircea Eliade spre teozofie, disciplină filosofică orientală care studiază esenţa divinităţii. Teozofia i-a oferit lui Mircea Eliade cea dintâi deschidere spre Orient şi India. Noua disciplină nu dădea acces direct la Orient, ci doar răspunsurilor orientale la problemele ei.

Enciclopedismul îl îndeamnă pe Mircea Eliade să abordeze domeniile cele mai variate. Este atras de folclor, de istoria Orientului, de filosofia şi religiile orientale. M. Eliade şi-a dat seama că enciclopedismul este dăunător şi nu poate aprofunda toate cunoştinţele şi a intuit că astfel va ajunge un autodidact. De aceea, a luat hotărârea de a specializa numai în câteva ramuri ale culturii.

Cunoaşterea filosofiei indiene, studiul disciplinelor yoga, au constituit suportul documentar al multor studii şi eseuri ulterioare. La întoarcerea în România (1932-1940) el a introdus elemente ale filosofiei indiene şi ale disciplinelor yoga în eseuri şi în proza literară Relaţia dintre filosofie şi religie se instaurează încă din Grecia antică, perioadă în care filosofia s-a constituit ca o alternativă la religie, alternativă în care accesul la sacru era mediat de cunoaştere. El introduce un fantastic de tip nou construit pe raportul dintre sacru şi profan. Printre temele frecvent întâlnite în opera lui Eliade se pot menţiona: ieşirea din timp, labirintul, manifestarea sacrului prin obiecte şi acte profane, misterul evadării din simbol, din abstract, al trecerii dintr-o lume în alta sau fantasticul cu profunde rădăcini în folclorul autohton. Mircea Eliade a analizat noţiunile corelative de sacru şi profan în studiile: Mitul reintegrării (1942), Tratat de istoria religiilor (1949) şi în studiul monografic Sacrul şi profanul (1956).

Filosofia religiilor se constituie ca orice reflexie raţională care are ca şi obiect religia şi se situează la altitudinea teoretică a conceptului, o reflexie raţională asupra condiţiilor de posibilitate a religiei.