Garabet Ibrăileanu între Poporanism și Estetism

Garabet Ibrăileanu a simţit în permanenţă nevoia teoretizării, scrierile lui fiind semănate cu largi popasuri, meditaţii sintetice asupra fenomenelor literare individuale spre a le cuprinde esenţa, relaţiile reciproce, legile ce le călăuzesc, acest lucru, de altfel, fiind valabil la majoritatea criticilor şi istoricilor literari.

Cu excepţia cursului său de estetică literară, el nu şi-a sistematizat concepţia asupra sensului literaturii, ci s-a mulţumit să îşi expună ideile, de cele mai multe ori, în polemici cu esteticienii şi în practica valorificării literaturii noastre din trecut şi din epoca sa.

Publicistica din tinereţe a lui G. Ibrăileanu are, în mare parte, un caracter teoretizant. O dată cu trecerea timpului, teoreticianul îşi precizează punctele de vedere personale, în relevarea specificului reflectării artistice, ca şi în aprecierea valorilor înregistrate în istoria literaturii.

Astfel, dovedeşte un interes deosebit şi pentru înţelegerea adâncă a specificului artei, abordând câteva dintre problemele aflate în centrul direcţiilor criticii vremii: distincţia dintre artă şi ştiinţă, menirea artei, corelaţia obiectiv-subiectiv în opera literară, legătura dintre scriitor şi mediul social, moralitatea şi „tendinţa” în literatura artistică ş. a.

Ce reprezintă pentru Ibrăileanu opera literară? şi în ce constă sensul creaţiei artistice?

În primul rând, G. Ibrăileanu sublinia caracterul specific al reflectării artistice în cadrul formelor conştiinţei sociale.

Artistul, credea criticul, este o individualitate care, din pricina organizaţiei sale nervoase, simte mai mult decât noi şi are şi puterea de a întrupa în forme alese şi sugestive simţirea sa” în urma contactului cu realitatea pe care o recreează într-o

viziune nouă.

Referindu-se la procesul de creare a operei de artă şi la relaţia acesteia cu realitatea socială, Ibrăileanu concepe o foarte interesantă şi originală sinteză între

estetica sociologică şi cea psihologică, fiind mereu preocupat de eliminarea rigidităţii, a dogmatismului şi de afirmarea subliniată a ideilor în raport strict cu realitatea intrinsecă a operei literare. În acest sens cercetătorul îşi propunea să analizeze opera literară sub toate aspectele posibile, aceasta fiind văzută ca „obiect de observaţie” ce trebuie „întors pe toate feţele”.

Cercetarea asemănărilor şi deosebirilor dintre artă şi ştiinţă a fost de altfel o

preocupare permanentă a lui Ibrăileanu începând încă din prima sa perioadă

publicistică. Iniţial criticul ţine să nu separe complet arta de ştiinţă.

Conform ideii criticului, în timp ce ştiinţa explică lumea şi lucrează cu noţiuni care sunt „extracte de imagini», arta o creează şi lucrează cu imagini, idee pe care o întâlnim mereu în scrisul său critic. Revenind la deosebirea dintre artă şi ştiinţă, Ibrăileanu e de părere că „arta urmăreşte frumosul, ştiinţa – adevărul, etica”.

Redarea realităţii „obiective” nu înseamnă fotografierea ei.

Pentru a reprezenta individualul e necesară raportarea lui la întregul complex social din care face parte. Constatăm, aşadar, că pentru Ibrăileanu imaginea artistică înseamnă încorporarea generalului în individual: „nu se poate închipui creator lipsit de concepţia individualului; care e obiectul creaţiunii”, dar marii scriitori au şi „concepţia generalului”, „pentru că lumea nu e o sumă de indivizi juxtapuşi, ci şi aceşti indivizi şi raporturile dintre ei, şi dintre ei şi univers”

Actul generalizării şi individualizării artistice, soldat cu crearea în consecinţă a unei opere estetice, presupune neapărat prezenţa talentului. În afara acestuia nu se poate vorbi de existenţa estetică a operei. Pentru toate: crearea frumosului, generalizare, individualizare, se cere talent. Argumentaţia criticului se referă la artiştii autentici, născuţi şi nu făcuţi „prin familiarizare cu literatura”, artişti care refuză o copie „naturalistă” a realităţii, „pastişa», „reportajul”, dar şi crearea „din cap”. Ei sunt „adevăraţi zei, adică creatori de lumi nouă”, „o altă lume alăturea cu cea reală”.

Talentul se manifestă mai ales în viaţa transpusă în roman, care este „creată”

după viziunea artistică originală şi concepţia scriitorului. „Aşadar, afirma Ibrăileanu, creatorul selectează, transfigurează ceea ce a selectat, transformă totul în nou şi foarte personal. Lumea din opera de artă este „reprezentarea” (şi chiar „voinţa şi reprezentarea” foarte individuală a fiecărui creator” deoarece „concepţia

individualului” este chiar „obiectul creaţiunii”, în sensul că individualul – esenţialul – separat de accidental – reprezintă fundamentul generalului.

Punând în discuţie problema fenomenului creaţiei operei de artă în raport cu

realitatea, Ibrăileanu afirma că ceea ce interesează nu este imaginea, care este

condiţionată „de sentimentele şi concepţiile artistului asupra vieţii”, ci ceea ce o

însoţeşte, „o judecată a ei, adică o clasificare a ei din punct de vedere al concepţiilor asupra lumii.